În contextul vecinătății sale europene, Republica Moldova reprezintă un caz aparte: are o puternică identitate europeană și o vocație clară și fără echivoc de a adera la UE. Proiectul de integrare europeană reprezintă obiectivul major ce reunește elitele politice ale țării și se bucură de sprijinul a 70% din populație. Această aspirație are la bază mai multe motive:
* Din punct de vedere geografic, Moldova este țara PEV (Politica Europeană de Vecinătate, instrument de relații externe al Uniunii Europene care are menirea să aproprie legăturile cu țările din estul și sudul Europei cu UE - n.trad.) situată în imediata apropiere a graniței de est a UE;
* Populația majoritară a Moldovei împărtășește aceeași identitate lingvistică și culturală cu mai multe popoare vest-europene (latine, vorbitoare de limbi romanice);
* Moldova se învecinează cu România, țara din care a făcut parte înainte de a fi ocupată de Uniunea Sovietică, în 1940.
* Cu toate acestea, spre deosebire de statele baltice care au fost anexate de Uniunea Sovietică în baza Protocolului Secret al Pactului Hitler-Stalin din 1939, Moldova independentă - care fusese în egală măsură o victimă a Pactului - nu s-a bucurat, în efortul său de a se apropia de UE și NATO, de sprijinul occidental acordat țărilor baltice. În schimb, a fost forțată să se alăture
CSI la scurt timp după desprinderea de Uniunea Sovietică, în 1991.
Această vocație europeană aparte a făcut ca Republica Moldova - mai mult decât restul statelor CSI - să se apropie de instituțiile europene și occidentale:
* În 1995, Moldova a aderat la Consiliul Europei.
* Încă din 1997, președintele Petru Lucinschi a exprimat dorința Moldovei de a demara negocieri pentru un parteneriat asociat cu UE, în vederea unei viitoarei aderări depline la Uniune.
Pentru Republica Moldova, integrarea în UE este opțiunea națională de căpătâi și principala strategie de politică externă. Deși președintele Voronin a menționat anul 2009 ca dată prevăzută pentru aderarea țării sale la UE, liderii moldoveni sunt, în general, desul de realiști în a admite că această perspectivă este una mai îndepărtată. Aderarea la UE nu este privită ca un obiectiv în sine, ci ca singura cale către modernizare și democratizare, după modelul european. De aceea, Strategia Europeană a Moldovei - un document intern - este structurată în conformitate cu cele 31 de capitole privind negocierile pe care se bazează aderarea la UE. Moldova conștientizează tot mai mult că adoptarea acquis-ului UE, chiar și în absența unei perspective clare privind integrarea, va îmbunătăți cadrul legal al țării, va reduce riscurile pentru investitorii străini și va facilita comerțul cu statele membre ale Uniunii, precum și cu țările din Europa Centrală și de Sud-Est. Strategia pe termen mediu a țării constă în obținerea celor mai mari beneficii economice posibile din Politica Europeană de Vecinătate, precum și - treptat - a unui pachet de acțiuni pe piața internă a UE. Din punct de vedere politic, țara va persista în strădania sa de a grăbi aderarea la UE, prin eforturi vizând cooperări și integrări regionale din ce în ce mai strânse cu țările din Europa de Sud-Est cărora, de asemenea, li s-a acordat o perspectivă de integrare, deși îndepărtată.
Neglijată, Moldova salută Politica Europeană de Vecinătate
Timp de un deceniu, nici aspirația Moldovei de a deveni membru cu drepturi depline al UE, nici războiul de secesiune din 1992 și prezența militară ilegală a Rusiei pe teritoriul său nu au indus o schimbare în politica Uniunii - aceea de “blajină neglijență” față de această țară. La fel ca majoritatea statelor CSI, Moldova a semnat un Acord de Parteneriat și Cooperare cu UE în 1994, document care a intrat în vigoare în 1998. Abia în 2002, când a fost stabilit calendarul pentru integrarea României pentru 2007, Moldova a intrat în vizorul Politicii Externe și de Securitate Comună a UE - dar nu ca un stat vizat de procesul de aderare, ci ca unul fragil, prost guvernat, sărac și marcat de conflicte, aflat în vecinătatea UE, și care are nevoie de stabilitate și securitate.
Acest lucru nu a împiedicat însă administrația de la Chișinău să profite de ocazia de a intra în relații contractuale cu Uniunea, devenind prima țară PEV care, la 21 februarie 2005, a finalizat negocierile privind un Plan de Acțiune cu blocul comunitar. Observatorii politici în Moldova au apreciat faptul că, prin încheierea acestui document, Chișinăul s-a angajat într-un nou tip de relație de cooperare cu UE, modelată pe criteriile de la Copenhaga. Totuși, ei și-au exprimat unele rezerve cu privire la lipsa unor repere concrete care să permită evaluarea implementării sarcinilor stabilite pentru Moldova și au deplâns lipsa de responsabilitate care revine UE potrivit unui document bilateral, asumat, cu alte cuvinte, de către ambele părți semnatare.
UE și Moldova au avut, de asemenea, poziții diferite privind evaluarea rezultatelor obținute în implementarea Planului de Acțiune. Deși este de acord în privința progreselor înregistrate de autoritățile moldovenești în implementarea Planului, UE consideră că guvernul Republicii Moldova rămâne în urmă în eforturile sale de reformare a sistemului juridic și a administrației publice, de a reduce corupția și de a apăra drepturile omului și libertatea presei. Uneori, în cadrul Comisiei Europene și al Parlamentului European s-au auzit voci critice, care exprimau îndoieli cu privire la ireversibilitatea poziției pro-europene a Republicii Moldova și, în special, asupra credibilității (ex)președintelui communist Vladimir Voronin cu referire la faptul că, până la acea dată, Moldova nu și-a anunțat, la fel ca Georgia, intenția de a părăsi CSI, că nu a susținut condamnarea de către UE a regimului Lukașenko din Belarus și că guvernul nu a solicitat aderarea la NATO.
ANNELI UTE GABANYI, analist politic
Traducere de ILEANA SANDU
