S-au împlinit, în ziua de 3 iunie, 100 de ani (1922) de când Ion Vinea edita, la București, revista avangardistă “Contemporanul”, care își propunea să promoveze sincronizarea literaturii naționale cu cea mondială.
Ion Vinea (pse-udonimul literar al lui Ion Eugen Iovanaki), poet și scriitor român simbolist și suprarealist, aflat mereu în vecinătatea miș-cării literare de a-vangardă, unul din românii asociați rea-lismului magic, s-a născut în Giurgiu, la 17 aprilie 1895. A făcut studiile liceale la “Sf. Sava” din Bucuresti, apoi a continuat studii juridice la București și Iași.
Debutul literar este precoce, încă pe băncile liceului, când, în 1912, împreună cu colegul și prietenul său Tristan Tzara (S. Samyro), va scoate revista “Simbolul”. În această revistă va debuta cu un sonet.
La 20 de ani va edita revista, de scurtă apariție, “Chemarea”, pentru ca, din 1922, să conducă, timp de zece ani, revista “Contimporanul”, una din revistele-pilot ale avangardei noastre literare.
În același timp va conduce ziarul “Facla”, iar colaborările sale se întâlnesc în multe reviste ale epocii, foarte variate ca orientare ideologico-literară: “Cronica”, “Seara”, “Noua revistă română”, “Umanitatea”, “Gândirea”, “Cugetul românesc”, “Viața românească”, “Revista Fundațiilor”.
Se manifestă în poezie, proză (roman și nuvelă de esențe expresioniste), publicistică, traduceri (mai ales din limbile franceză și engleză). După Al Doilea Război Mondial lucrează ca redactor la Editura pentru Literatură.
Este un caz singular în poezia românească, unul din foarte puținele cazuri în poezia universală, prin atitudinea-i indiferentă față de creația sa poetică, pe care și-o răspândește cu dăruire în revistele vremii, fără a se preocupa de editarea lor și în volum. Așa se face că unicul său volum de poezii, “Ora fântânilor”, apare la Editura pentru Literatură în 1964, în chiar ziua morții sale, care survine în 6 iulie, la București. (Sursa: AUREL AURAȘ)
“Autorul «Orei fântânilor» e un elegiac minor, remarcabil poet al penumbrelor sufletești, al stărilor de oboseală și langoare, al tristeților incurabile și, natural, al iubirii. Un poet, ca și Emil Botta (dar fără nota de patetism întunecat și teatral a acestuia), de emoții tulburi, de stări extatice, de reverii triste, suferind de aceeași monotonie a sentimentului de disperare în fața nimicniciei existenței. Elegia lui Ion Vinea traduce o oboseală de o lume inacceptabilă pentru sufletul poetului: sufletul lui peregrinează în căutarea adevăratei lui lumi.”
(Nicolae Manolescu - Metamorfozele poeziei, EPL, București, 1968)
SONET
Răpus de veac și oameni și retras
în sinea mea și-n gând ca-ntr-o cetate,
cuprins de umbre-n prag de bun rămas,
din vorbe și-amintiri solie las
răzbind prin vremuri în eternitate.
Din câte-au fost e tot ce mi-a rămas,
răzbel, ospețe, baluri, stinse-s toate,
și-ntoarse-n ceasul de singurătate,
mă-ncerc tăcerii grele să-i dau glas
de clopot spart care-n paragini bate.
Și poate-n tremurarea-i ruginită
să-și mâne-n timp sonorii săi strigoi
ajunși în visul lumii ca prin sită,
pe când învinsul mut, cu ochii goi,
neștiutor de zarva lui stârnită,
și-așteaptă judecata de apoi.
ION VINEA
