Unirea Dobrogei cu România a avut loc în urma Războiului de Independență din 1877-1878, fiind consfințită prin Tratatul de la Berlin din 13 iulie (1 iulie stil vechi) 1878. În schimbul Dobrogei, România a trebuit să cedeze Rusiei Basarabia de Sud, pe care o obținuse în urma Războiului Crimeei (1856).
Unirea Principatelor Române, la 24 Ianuarie 1859, sub sceptrul lui A.I.Cuza, fusese necesarul semnal politic pentru toți românii din afara hotarelor noului stat modern. Pentru cei din Dobrogea se punea problema chestiunii drepturilor naționale în interiorul Imperiului Otoman. Balcanii fierbeau.
La 4 aprilie 1877, România și Rusia au încheiat, la București, o convenție semnată de consulul rus Dimitri Stuart (cu aprobarea țarului Alexandru al II-lea) și de premierul român de la acea dată, Mihail Kogălniceanu, permițând armatelor ruse să traverseze teritoriul nostru spre Balcani, spre Turcia, de fapt, cu condiția de a respecta integritatea teritorială a statului român. Prea puțin interesați de integritatea noastră, cum era de așteptat, rușii își doreau, de fapt, cucerirea a cât mai mult din Imperiul Otoman (numit “Bolnavul Europei”), a zonei Mării Negre (controlul Dunării) până la Constantinopol (controlul strâmtorilor Bosfor/ Dardanele) și Marea Mediterană. Sub pretextul că independența României nu era recunoscută și că aliatul rus îi va reprezenta corect interesele, delegatul român - colonelul Arion - nu a fost admis la negocierile de la Kazanlîk, care au precedat tratatul preliminar de la San Stefano (în apropiere de Adrianopol). Partea rusă încerca să creeze impresia cum că Imperiul Otoman nu putea fi atât de umilit încât să fie pus să trateze cu foștii vasali. Fapt este că, la conferința de pace de la Berlin din 1878, s-a decis ca Rusia să-i recunoască României independența, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării, inclusiv portul Constanța și mica Insulă a Șerpilor, preluând, în contrapartidă, județele din sudul Basarabiei care reintraseră în componența Moldovei după Războiul Crimeei - Ismail, Cahul și Bolgrad.
În toamna anului 1878, autoritățile române s-au retras din cele trei județe, iar la 1 octombrie 1878, Rusia a ocupat Basarabia de Sud, conform dispozițiilor Tratatului de la Berlin.
În același timp, partea română a început pregătirile pentru unirea Dobrogei cu România. La 15 octombrie s-au alocat fondurile necesare reorganizării, iar în paralel s-a stabilit o delegație română pe lângă comisia europeană însărcinată cu fixarea frontierei româno-bulgare. Împreună cu reprezentanții armatei, Domnitorul a stabilit strategia de ocupare militară.
La 14 noiembrie 1878, Carol I dădea următoarea proclamație către dobrogeni: “Locuitori de orice naționalitate și religie, Dobrogea - vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân - de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnați de un Stat unde nu voința arbitrară, ci numai legea dezbătută și încuviințată de națiune hotărăște și ocârmuiește. Cele mai sfinte și mai scumpe bunuri ale omenirii: viața, onoarea și proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituții pe care ne-o râvnesc multe țări străine. Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre și nimeni nu le va putea lovi, fără a-și primi legitima pedeapsă Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menține ordinea și, model de disciplină, de a ocroti pașnica voastră viețuire. Salutați dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertății, drapelul dreptății și al păcii. În curând provincia voastră, pe cale constituțională, va primi o organizație definitivă, care va ține seama de trebuințele și moravurile voastre, care va așeza pe temelii statornicite poziția voastră cetățenească. Iubiți țara la a cărei soartă este lipită de acum și soarta voastră.”
După restabilirea suveranității statului român și evacuarea rusească, România se regăsea cu 240 km de fațadă maritimă, împreună cu portul Constanța, care îi deschidea drumul către mările și oceanele lumii și implicit să intre în legături economice, politice și culturale cu întreaga lume. Congresul de la Berlin consacra recunoașterea internațională diplomatică a independenței de stat, pe care România și-o proclamase cu un an mai înainte. Enormă importanță prezintă faptul că, prin înlăturarea atât a suzeranității otomane, cât și a tutelei marilor puteri garante, România și-a dobândit egalitatea juridică cu toate statele suverane. Totodată, însă, pentru redarea unei imagini cât mai exacte a efectelor pe care această reuniune internațională le-a avut asupra țării noastre, nu putem face abstracție nici de limita sa principală, anume: neînsoțirea recunoașterii independenței de garantarea neutralității. Referindu-se la acest aspect, Mihai Eminescu nota: “Negreșit că independența în condițiunile în care ne este acordată, fără garanție de neutralitate, nu cum îi este acordată Belgiei, este departe de a corespunde așteptărilor țării, și poziția noastră trebuie să inspire cu atât mai mare îngrijire, cu cât nici o voce amică nu s-a ridicat în Congresul de la Berlin în favoarea României spre a o feri de sacrificiul ce i se impunea. Căci atât de greu e zdruncinată deja România prin evenimentele din urmă și consecințele lor, încât chiar și numai perspectiva unei noi conflagrații nu poate decât a ne inspira grija cea mai mare. Noi credem că este mai mult decât imprudent din parte-ne de a ne pune chiar cestiunea: în ce parte a balanței am arunca și noi forțele noastre în cazul vreunui conflict”.
(Surse: Wikipedia, Good Reads - Project E, Stelian Neagoe, Istoria Unirii Românilor, Ed. Diogene, București, 1993; Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanța, 1998)
MARIANA CRISTESCU
