Duminică dimineața, ca mulți dintre concetățenii mei, am făcut o vizită la Piața de vechituri a orașului. O fac periodic. Am fost acum 10 ani, am fost ieri și probabil voi mai merge peste 10 ani. Nu din snobism, am văzut haine de firmă, într-o stare bună (în grămezi organizate de un taifun), ci pentru că mie îmi imprimă această piață o stare de tristețe. E foarte adevărat că spre deosebire de unele magazine cu stil în care ești întâmpinat de o vânzătoare super plictisită și acidă care, în niciun caz nu e acolo să te servească sau să te ajute, ci doar pentru că trebuie să fie acolo, concetățenii noștri romi au un stil aparte, zgomotos dar și haios, uneori, de a-și vinde marfa: “Dacă găsești ceva ce-ți place, cumpără și amândoi vom fi fericiți!”, “Nu mă fură, că nici eu nu te fur cu aceste prețuri mici!”. Ei bine, acest aspect tragic-comic e relativ ok, mai tristă este imaginea vârstnicilor noștri care au de vânzare inclusiv nasturi, a căror valoare nu o dau nici vechimea, nici design-ul... ci doar ceea ce pot cumpăra ei, dacă reușesc să-i vândă.
Am stat de vorbă cu dna Lenuța (m-a rugat să nu-i public numele de familie și îi voi respecta dorința). Nu am putut să nu zăbovesc în fața celor expuse de ea pe o folie de plastic, direct pe sol, curioasă de ce avea de vânzare, după ce, aruncând o privire de ansamblu, am realizat că ceea ce avea dânsa expus erau de fapt lucruri la care ea renunța, chiar dacă, câteva dintre ele, poate, i-ar fi fost încă utile (ceas de perete, serviciu de cafea, nasturi, șervete de bucătărie făcute de ea, un serviciu de masă).
În contextul discuției, nu s-a plâns de pensie, nu s-a plâns de medicamente, de politicieni, mi-a spus doar: Vai de țara asta! Nu era momentul și locul pentru o analiză a stării națiunii și a țării, dar dna Lenuța a continuat: “... așa s-a vândut totul din țara asta, pe bucățele...” Am fost nevoită să-i dau dreptate.
Exact așa s-a întâmplat și se întâmplă. Ne-am vândut (să pun sau să scot cratimă?) nasturii și apoi am importat cămăși cu nasturii noștri, ne-am vândut ceramică și acum cumpărăm seturi de masă de la chinezi, am distrus culturile și am închis fabricile de textile și importăm șervete de bucătărie.
Oare mai există ceva în România care este al nostru? Probabil, doar conturul țării, granițele pe hartă ne mai aparțin. Alea desenate. În rest... social, economic, agricol, industrie, educație, sănătate etc. etc., toate acestea sunt conduse, din umbră sau nu, de oameni străini și mă tem că noi doar jucăm cum ne cântă alții și nu mai e cale de întoarcere. Chiar dacă mai există în cercurile politice, în cercurile economice, oameni care au înțeles ce se întâmplă și vor să îndrepte ce și dacă se mai poate face ceva, se luptă cu morile de vânt. Avem medici foarte buni, avem copii cu resurse de inteligență foarte mari și încă neexplorate, dar “sunt mici pentru un război atât de mare”.
A venit ploaia. Dna Lenuța și-a luat năsturașii (era fericită ca a vândut serviciul de masă) și, cu o tristă demnitate, mi-a mai spus înainte de plecare: “Am vândut serviciul de masă, de care, poate ar fi avut nevoie, cândva, nepoata mea. Nu am făcut bine, dar am niște bănuți în buzunar, pe care îi voi cheltui în câteva zile. Nu am câștigat nimic, am vândut o mică parte dintr-o eventuală bucurie a nepoatei mele. Poate mi-am vândut chiar amintirea”.
Doamne, ce trist adevăr! Lăsând la o parte aspectul financiar, material al acestui moment din viața mea, am realizat că am avut parte de o lecție de istorie contemporană a României. Am avut un sentiment de culpabilitate, de revoltă neputincioasă și de durere când am înțeles că România trăiește în fiecare moment o licitație. România este licitată din interior spre exterior.
Făcând o analogie la scară mare, așa ne vor judeca, pe toți, pe fiecare, urmașii noștri. Am vândut tot ce era al nostru, le-am vândut moștenirea, lăsându-le... un mare “nimic”, un vid lipsit de identitate, de forță, de resurse.
ANTONELA DUMITRACHE
