Din punct de vedere etimologic, noțiunea “educație” vine de la latinescul “educo, -are” și înseamnă a conduce pe om, cu metode adecvate, spre o țintă. Dintre rolurile acesteia amintim îngrijirea, instruirea și conducerea celor educați. Educația este specific umană, de natură spirituală. Educația a apărut odată cu omul, este fundamentală pentru el fiindcă numai prin ea omul devine om. Procesul educativ a fost mereu o necesitate existențială, spre perpetuarea celor mai nobile avuții umane.
La primele civilizații, educația se realiza empiric, părinții pregătindu-și copiii pentru viață, în procesul muncii. Cu timpul, fenomenul educațional devine obiectul teoretizărilor unor personalități care identifică unele principii, indicând metode de educație îndreptate spre plinirea ființei umane.
Deși se aseamănă muncii unui sculptor care realizează o statuie dintr-un bloc de piatră, activitatea educativă este cu mult mai grea și mai anevoioasă deoarece ființa umană dispune de libertate și voință. Dăltuirea ființei umane depinde atât de personalitatea educatorului, cât și de modul în care subiectul de educat acceptă acest lucru. Un raport model este cel stabilit între mamă și copil; nu există un educator mai bun, mai conștient de scop, mai curat în intenții ca mama. Un asemenea raport trebuie să existe și între profesor și elevi, raport care trebuie să se bazeze pe iubire, încredere și libertate. Educația este extrem de importantă din punct de vedere moral, cultural și mai ales social, pentru că ea înseamnă formarea omului în comunitate, prin comunitate și pentru comunitate. Omul trăiește într-un mediu social în care trebuie să relaționeze cu toți cei din jurul său.
Pe de o parte, educația este o realitate psihosocială foarte complexă și extrem de bogată în sensuri și consecințe majore, specifice numai ființei umane; pe de altă parte, educația trebuie abordată în mod necesar la un nivel de conceptualizare și de analiză metodică, specific pedagogiei, în calitate de știință socio-umană specializată în studiul educației. Putem defini educația ca fiind activitatea de formare-dezvoltare permanentă a personalității, pe baza corelației educator-educat, realizată într-un cadru formal, nonformal și informal, prin acțiuni care au un conținut moral, intelectual, tehnologic, estetic și fizic, deschis în direcția “noilor educații” în calitatea acestora de răspunsuri pedagogice la problematica lumii contemporane.
Omenirea s-a conservat și a evoluat prin cultură și civilizație asigurându-se continuitatea trecut-prezent-viitor. Moștenirea creației materiale și spirituale a generațiilor anterioare, intrată în tradiție, constituie obiectul cunoașterii și valorificării ei pentru a adăuga noi și moderne creații, pentru a prefigura viitorul. Trebuie să amintim aici de un concept interesant: tradiția în educație. Tradiția condensează ansambluri de obiceiuri, credințe, cunoștințe, practici păstrate și transmise din generație în generație. Ea constituie zestrea unei comunități, este dovada nivelului de viață al comunității în diferite perioade istorice. Este o componentă a identității. Raportarea la tradiție este o problemă de educație. Tradiția trebuie păstrată, respectată, cunoscută, valorificată și transmisă selectiv generațiilor viitoare.
Prin sistemul educațional al comunității (formal, nonformal, informal) se transmite, selectiv și după criterii valorice, creația materială și spirituală a înaintașilor. Mândria de a aparține unei comunități sub emblema tradiției este un element de sprijin al siguranței de sine. Respectul propriei identități trebuie să mijlocească respectul identității altuia, fundamentul comunicării intercomunitare. Respectul pentru sine (demnitatea) și respectul pentru altul (altruismul și generozitatea) favorizează înțelegerea, colaborarea și toleranța.
Atitudinile extreme, cele de absolutizare a trecutului, de închistare în tradiție și de refuz al noului, ca și cele de ignorare, disprețuire exprimate în politici sociale sunt potrivnice progresului. Cunoașterea tradiției și evaluarea ei trebuie să fie unul dintre obiectivele politicii educaționale.
Educația și învățământul constituie o componentă a istoriei culturii și civilizației. Sistemul educațional al oricărei comunități este marcat de tradiție. Forța conservatoare a trecutului frânează sau întârzie schimbarea prin neacceptarea noului. Reformele într-un domeniu marcat de tradiție, cum este cel al învățământului și educației, se realizează greu și din cauza rezistenței tradiționale.
Există o bogată și valoroasă tradiție românească în domeniul educației și învățământului. Interferențele culturii românești cu culturile altor popoare explică, datorită flexibilității și permeabilității, asimilări ale experiențelor educaționale. Politica școlară, practica organizării școlilor, ideile și concepțiile psihologice și pedagogice din țara noastră au fost fertilizate de experiențe, idei și concepții din cultura educațională a popoarelor respective. Cultura română are o temeinică identitate datorită tradiției bogate și valoroase; ea a fost, este și va fi deschisă contactelor și comunicării cu alte culturi. Tradiția în domeniul învățământului și al educației este o constantă la care trebuie să se raporteze inițiativele moderne, înnoitoare.
De asemenea, este nevoie în educație și de modernism. A fi modern înseamnă a aparține timpurilor prezente, a fi actual, a corespunde epocii recente. Din punct de vedere istoric, învățământul și gândirea pedagogică au trecut prin transformări înnoitoare odată cu dezvoltarea economică, politică și culturală a societății. De fapt, fiecare epocă a adus elemente noi, de progres față de cea precedentă. Cercetările experimentale psihologice și sociologice au creat noi temeiuri pedagogice. Progresul rapid al informaticii și al tehnologiei informației a adus schimbări radicale în organizarea sistemului educațional școlar și universitar, extrașcolar și extrauniversitar, a deschis noi perspective interpretării fenomenului comunicării educaționale, a optimizării învățării. Mijloacele tehnice audio-vizuale, mass-media, multimedia, mediul realității virtuale au deschis noi perspective învățământului și educației.
Existențial, omul se exprimă și se realizează în diferite medii, în diferite comunități. Dintre acestea, școala este una cu foarte mare importanță. Școala, cu toate nivelurile ei, inclusiv grădinița, constituie un factor esențial care marchează existența individului și a grupului. Peste două decenii de viață ni le petrecem în instituțiile de învățământ sau sub semnul obligațiilor școlare și universitare. Instituțiile de învățământ, în mod ideal, constituie mediul favorabil învățării, formării culturii generale și de specialitate, al pregătirii pentru exigențele vieții social-profesionale, civice, politice, culturale. Școala creează tinerilor deschideri pluriculturale și interculturale, îi informează și-i formează în perspectiva cunoașterii problemelor lumii contemporane, a problematicii omului. Școala le deschide tinerilor perspective profesionale, perspective de integrare în viața civică, politică și culturală a comunității, le întreține interesul pentru a se autocunoaște, autoevalua și autoeduca. Școala are, de asemenea, și îndatorirea de a corecta greșelile de educație primită în familie, de a suplini unele dintre funcțiile acesteia.
Întrucât educația este funcție esențială și permanentă a societății, este îndreptățită situarea educatorului în centrul reflecției despre devenirea umană și a acțiunii politice de creare a oportunităților sociale de instruire și educație.
FLORIN BENGEAN
