Tatăl meu a fost mobilizat de sovietici când abia împlinise 18 ani. Vânat, împreună cu ceilalți flăcăi ai satului care se ascundeau în pădurile de la Chircăiești, de organele NKVD, acesta a fost trimis pe front - cum sovieticii, conform legislației internaționale, nu aveau dreptul să facă mobilizări pe teritoriile ocupate - în vagoane, pe care noii stăpâni ai Basarabiei scriseseră: “Voluntarii pleacă pe front!”.
Din cei peste 20 de verișori, cu care plecase la război, în sat s-a întors numai tata, dar și el - fără de un picior.
Basarabenii au fost folosiți drept carne de tun în luptele cele mai grele: la Königsberg, la cucerirea Budapestei, la eliberarea Pragăi, la asaltul Berlinului.
Consăteanul meu, moș Ion Ciortan, mobilizat de la coarnele plugului, mă ruga acum mai mulți ani să-i spun cum arată Chișinăul.
- Că iată, zicea el, Budapesta am văzut-o, Berlinul l-am văzut, dar Chișinăul încă nu l-am văzut.
Un război e o tragedie în viața unui popor. Victoria era necesară.
Dar ea a fost plătită prea scump. Cu enorm de multe jertfe inutile.
La război - ca la război: ostașii ba înaintează, ba se opresc, ba se retrag. Principalul, crede un bun comandant de oști, este să fie păstrate viețile ostașilor. Numai la sovietici ele nu costau nimic.
În acest sens, generalii sovietici au fost niște criminali. Ei au trimis la moarte sigură milioane de ostași. Ordinul numărul 227, emis de Stalin la 28 iulie 1942, a făcut ca “politrucii” și organele NKVD sau detașamentele speciale “Smerș” să extermine mai mulți ostași sovietici decât au împușcat nemții de-a lungul întregului război.
Armata germană a pierdut pe toate fronturile 5 milioane de soldați, iar sovieticii - doar pe frontul cu nemții - au sacrificat 40 de milioane de oameni. Unul la opt!
Ca nu cumva soldații sovietici să facă un pas înapoi - în spatele acestora vegheau detașamentele de represalii.
Comandantul care dădea ordin de retragere era împușcat. Cine cădea prizonier era pus la zid sau trimis în lagărele din Siberia.
Tatăl meu îmi povestea că atunci când se dădea ordinul de atac și soldații - cum ploua cu sute de gloanțe la fiecare centimetru pătrat - ezitau, “politrucul” împușca vreo 34 dintre “fricoși”, și-atunci ei își ziceau: “Ori nemții mă împușcă, ori “politrucul” mă lichidează” - și frica îi făcea curajoși: se ridicau și porneau la atac…
Acei bieți moldoveni au aflat cu mult mai târziu sensul acestor fraze, pentru care plăteau cu viața.
Capul de pod Șerpeni a fost cucerit cu mari jertfe, la 5 mai 1944.
Aici au căzut mii de ostași sovietici și câteva sute de ostași germani.
Specialiștii militari afirmă că același cap de pod putea fi luat cu mult mai puține victime.
Generalii N. Berzarin și V. Ciuikov făceau economie doar de muniții, nu și de oameni.
Aceștia din urmă erau trimiși aproape cu mâinile goale contra dușmanului.
Mii de ostași erau ridicați în atac contra unei singure mitraliere.
Revista electronică “Konokon” de la 20.01.2004 vorbește de asaltul înălțimei Zeel, relatat de către unul dintre comandanții militari sovietici. Acesta a rugat comenduirea ca mai întâi să fie aplicată artileria, dar fiind amenințat de Jucov că va fi împușcat dacă nu ia dâmbul, și-a dus soldații la atac. În cele vreo zece asalturi ale înălțimii, unde se afla o ambrazură, au căzut peste 700 de ostași. Când în sfârșit reduta a fost cucerită, din ea au fost scoși doi soldați nemți. Unul dintre ei a fost împușcat pe loc, iar celălalt, când a văzut muntele de leșuri - de unul singur împușcase cu mitraliera sa peste 700 de sovietici - a înnebunit. Jukov nu putea să lupte decât astfel: cu sute de ostași jertfiți pentru un singur neamț… Și nu întâmplător.
Primul său ordin, acest “erou” al războiului mondial l-a primit pentru că scăldase în sânge răscoala țărănească din regiunea Tambov, în 1921. Pe atunci comanda doar un escadron.
Iar ultimul său ordin, cea de-a patra stea de Erou al Uniunii Sovietice, mareșalul - pe când era ministru al Apărării al URSS - l-a luat în decembrie 1956: pentru înăbușirea revoluției anticomuniste din Ungaria.
De ce unui individ care omoară un singur om i se spune criminal, iar altuia care omoară sute de mii - nu?!
Un alt “mare comandant” de oști - generalisimul Stalin - care n-a fost nici o zi pe front, nepărăsindu-și cabinetul său din Kremlin pe toată durata războiului - a dat ordin ca, mai ales în prima parte a războiului, toți prizonierii să fie împușcați.
Din cei 90.000 de prizonieri ai armatelor germane conduse de Paulus la Stalingrad au supraviețuit 8.000. Ceilalți au fost lăsați să moară de foame, de frig sau de gloanțe, în fața plutoanelor de execuție.
Deși Armatele Române trecuseră de partea aliaților la 23 august 1944, sovieticii au continuat să-i facă prizonieri pe noii lor aliați - câteva sute de mii de ostași români - până către sfârșitul lunii septembrie, trimițându-i în Siberia.
Armatele române au eliberat Bucureștiul de nemți la 23 august, iar armatele sovietice au eliberat Chișinăul - la 24 august.
Pentru această faptă, nu Berzarin, Ciukov sau Tolbuhin au fost decorați cu Ordinul “Pobeda” - cea mai înaltă distincție militară sovietică -, ci regele Mihai al României.
Lucrețiu Pătrășcanu, unul dintre conducătorii Partidului Comunist Român, avea să mărturisească ceva mai apoi, că sovieticii nu au fost deloc încântați de actul de la 23 august, preferând să ocupe ei România, ca să poată mai apoi justifica clauzele grele ale armistițiului înaintat României (despăgubirile de război aveau să fie fixate ulterior la suma astronomică de 300.000.000 de dolari).
Războiul dintre URSS și Germania n-a fost războiul nostru.
A fost o bătălie între cele două fiare: fascismul și comunismul, două fețe ale uneia și aceleiași medalii.
Și aici ar fi cu cale să ne întrebăm: de ce crimele lui Hitler sunt calificate drept crime contra umanității, iar crimele lui Stalin - fapte de eroism?!
Cu atât mai mult că istoricii vorbesc tot mai mult în ultimul timp de faptul că Hitler a fost nevoit să atace țara lui Stalin la 22 iunie 1941. Pentru că Stalin intenționa să-l atace pe Hitler - ca să elibereze Europa de fascism și să resădească în locul lui comunismul, fixând și ziua când urma să pornească războiul contra lui Hitler: 12 iunie 1941, pe care, în urma unor împrejurări - a mutat-o pentru începutul lui iulie, întârziind irevocabil. (Vezi în acest sens cartea de documente semnată dl Victor Suvorov “Spărgătorul de gheață” ș.a.)
Orice război e o tragedie în viața unui popor. Chiar dacă acesta atacă sau se apără.
De la acel război devastator au trecut 77 de ani.
Și rușii, și nemții, și italienii, și românii, și ungurii și celelalte popoare care au fost nevoite să ia parte la această conflagrație au fost jertfe ale conducătorilor care i-au impus să lupte.
Pentru ca viii să se împace între ei definitiv - e timpul să-i împăcăm pe cei morți, de sub țărâne, în primul rând.
Așa cum fac popoarele civilizate.
NICOLAE DABIJA
