Astăzi, 21 decembrie 2022, la ora 23.47 - ora României, deși, în meteorologie, iarna este socotită ca fiind deja începută de aproximativ trei săptămâni, Soarele va ajunge deasupra Tropicului Capricornului și anotimpul alb se va instala oficial, marcat de Solstițiul de iarnă. Cum scria Mihai Eminescu: “Când crivățul cu iarna din nord vine în spate/ Și mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,/ Când lanuri de-argint luciu pe țară se aștern,/ Vânturi scutură aripi, zăpadă norii cern...”
Este ziua cu cea mai scurtă perioadă de lumină, de 8 ore și 50 minute, Soarele aflându-se la cea mai mică înălțime zilnică maximă pe cer, și vom avea cea mai lungă noapte a anului, de 15 ore și 10 minute (pentru București, conform astro-urseanu.ro.)
În emisfera sudică, va fi... invers! Pinguinii se vor bucura de ziua cea mai lungă și de cea mai scurtă noapte. Acolo se va instala Solstițiul de vară. Solstițiul de iarnă apare în decembrie pentru emisfera nordică, iar în iunie pentru emisfera sudică.
Solstițiul de iarnă în 2022 nu ne aduce doar iarna, ci și un spectaculos dar ceresc: ultima ploaie de meteoriți a anului - Ursidele. Au fost denumite așa după Ursa mică, fiindcă se ivesc din vecinătatea stelei portocalii Kochab din această constelație. Kochab este cea mai strălucitoare dintre cele două stele care străjuiesc Steaua Polară, cea de a doua fiind Pherkad.
În mitologia greacă, numele celor două constelații Ursa mare și Ursa mică (denumite popular Carul mare și Carul mic) se leagă de trista poveste a nimfei Callisto și a fiului ei, Arcas, întemeietorul Arcadiei. “Transformată, din gelozie, de Hera, într-o ursoaică, nimfa este cât pe ce să fie ucisă de fiul său, în timpul unei vânători, dar Zeus intervine transformându-l pe Arcas într-un urs mai mic decât mama sa. El le oferă amândurora nemurirea, aruncându-i pe cer în chip de constelații.”
Ursidele sunt particule de praf cosmic vizibile pe cerul nocturn lăsate de cometa 8/PTuttle, descoperită în 1790 și văzută ultima dată în 2008. Observabilă din 17 până în 26 decembrie, această ploaie meteorică are Rata Orară Zenitală (ZHR) de 10 meteori pe oră, dar poate atinge o intensitate de 50 de meteori pe oră la 22 decembrie. Meteorii au o viteză de circa 33 km pe secundă. Deși, spectacolul nu este atât de grandios ca în cazul altor curenți de meteori, uneori se produc adevărate erupții cu până la 100 de meteori pe oră.
Reperate în 1916 de către astronomul britanic William Frederick Denning, Ursidele au fost recunoscute de comunitatea astronomilor în 1945.
Încă din preistorie, Solstițiul de iarnă a fost văzut ca o perioadă semnificativă a anului în multe culturi, marcând moartea simbolică și renașterea Soarelui. Multe mitologii și tradiții culturale sunt constituite în funcție de acest ciclu anual. Acest fapt este atestat de rămășițele unor structuri ale siturilor arheologice din Neoliticul târziu și din epoca bronzului, cum ar fi Stonehenge, în Anglia, și Newgrange, în Irlanda. “Axele primare ale ambelor monumente par să fi fost aliniate cu atenție pe o linie vizuală care indică răsăritul soarelui la Solstițiul de iarnă (la Newgrange) și apusul soarelui la Solstițiul de iarnă (la Stonehenge). Este semnificativ faptul că, la Stonehenge, Marele Trilithon este orientat spre exterior din mijlocul monumentului, adică fața sa netedă și plată a fost întoarsă cu spatele spre Soare.”
Solstițiul de iarnă era extrem de important, deoarece oamenii depindeau economic de monitorizarea progresului anotimpurilor.
“Înfometarea era ceva obișnuit în primele luni de iarnă, ianuarie-aprilie (în emisfera nordică), sau iulie-octombrie (în emisfera sudică), cunoscute și sub denumirea de «lunile foametei». În zonele cu climă temperată, festivalul de la mijlocul iernii era ultima sărbătoare înainte de a începe iarna grea. Majoritatea vitelor erau sacrificate, astfel încât să nu mai trebuiască a fi hrănite în timpul iernii, așa încât aceasta era aproape singura perioadă a anului când era disponibilă o cantitate abundentă de carne proaspătă. Cele mai multe soiuri de vin și bere obținute în cursul anului erau fermentate și gata de băut în acest moment.”
Deoarece evenimentul era perceput ca o inversare a prezenței Soarelui pe cer, concepte despre nașterea sau renașterea zeilor soarelui erau des întâlnite. În culturile care utilizau calendare ciclice bazate pe Solstițiul de iarnă, “anul renăscut” era sărbătorit cu referire la viața, moartea și renașterea unor zei sau “noi începuturi”, cum ar fi Hogmanay Redding, un An Nou și o tradiție de curățare. De asemenea, «inversarea» era o temă frecventă, ca la sărbătoarea romană Saturnalia, unde sclavii și stăpânul lor își inversau rolurile în timpul acelei sărbători.
În Asia de Est, Solstițiul de iarnă a fost celebrat ca unul dintre cele douăzeci și patru de termeni solari, numiți Dongzhi în chineză. În Japonia, pentru a nu se face frig în timpul iernii, există obiceiul să se înmoaie într-o baie fierbinte «yuzu». Vechiul zeu persan Mithra era sărbătorit drept mulțumire pentru zilele care începeau să devină mai lungi după Solstițiul de iarnă. Poporul iranian sărbătorește noaptea Solstițiului de iarnă ca «Noaptea de Yalda», despre care se știe că este “cea mai lungă și întunecată noapte a anului”. Sărbătoarea nopții de Yalda, «Shabe Chelleh» (“cea de-a 40-a noapte”), este una dintre cele mai vechi tradiții iraniene, prezentă în cultura persană încă din Antichitate. În această noapte, toată familia se adună de obicei la casa celui mai vârstnic și o sărbătorește mâncând, bând și recitând poezii (în special cele ale lui Hafez). Nuci, rodii și pepene verde sunt servite în special în cadrul acestei festivități. În India, Solstițiul, cunoscut sub numele de «Ayan Parivartan», este sărbătorit de hindușii religioși ca o zi sfântă. Ei sărbătoresc această zi prin scăldarea în Gange, ofrande, donații și rugăciuni adresate Zeilor, precum și alte gesturi religioase. În India, «Makara Sankranti», cunoscută și sub denumirea de «Maghi», este o zi festivă din calendarul hindus, cu referire la zeitatea Surya (Soarele). Are loc în fiecare an în luna ianuarie, marcând prima zi a tranzitului Soarelui în zodia Makara (Capricorn).
În Germania, încă din secolul 12, exista tradiția arderii unui buștean uriaș, ca simbol al luminii și căldurii în întunericul iernii. Triburile scandinave și germanice din Europa de Nord celebrau o sărbătoare de iarnă numită «Yule». «Heimskringla», scrisă în secolul al XIII-lea de islandezul Snorri Sturluson, descrie o sărbătoare Yule găzduită de regele norvegian Haakon I (cca. 920-961). Potrivit lui Snorri, creștinul Haakon l-a mutat pe Yule din «mijlocul iernii» și l-a aliniat cu sărbătoarea creștină a Crăciunului. Istoric, acest lucru a făcut ca unii savanți să creadă că Yule a fost inițial un festival solar al Solstițiului de iarnă. În Anglia, tradiția celtă a druizilor era să taie vâscul care crește pe stejari și să îl ofere în chip de binecuvantare, fiindcă stejarii erau considerați sacri, iar fructul iernatic al vâscului simboliza căldura vieții, care pâlpâie în lunile întunecoase de iarnă. Tot druizii au inițiat sărbătoarea Yule, prin care în vechile legende nordice se marca Solstițiul de iarnă. Din Finlanda vine un vechi personaj strămoș al lui Moș Crăciun, numit Joulupukki, care bate la ușile caselor, oferind cadouri copiilor cuminți, iar în Norvegia, sărbătoarea Yule începe pe 23 decembrie și durează 13 zile.
Sol Invictus («Soarele invincibil») a fost inițial un zeu sirian, ulterior adoptat ca zeu principal al Imperiului Roman sub împăratul Aurelian. Sărbătoarea sa era oficiată în mod tradițional pe data de 25 decembrie, la fel ca pentru cei mai mulți zei asociați cu Solstițiul de iarnă în multe tradiții antice. S-a speculat că acesta ar fi motivul pentru înlocuirea sa cu Crăciunul.
Povești sunt multe și frumoase. Să aveți o iarnă... de poveste!
Mariana Cristescu
Foto Salvamont
