Perioada prin care trecem are particularități nemaintâlnite de către noi, viețuitorii ei. “Unii și alții” este la ordinea zilei. Unii trăiesc în război, alții, la capătul celălalt al planetei, nu au nicio frică, unii au ieșit din pandemie, alții încă mai umblă protejați “până în dinți” de frica virusului, unii văd extratereștri, alții nu, unii au avut parte de cutremur, alții au scăpat și privesc cu teamă la viitor.
Nu în ultimul rând, unii lucrează la stat și alții la privat. Partea comună este că în fiecare dintre cele două sunt implicați oameni. Cu o diferență esențială însă. Unii simt riscurile economice ale perioadei prin care trecem, și alții nu.
Așadar, statul a ajuns oază de liniște spre care tinde oricine. Remunerații mărite, sigure, cerințe de performanță reduse sau inexistente, lipsa de responsabilitate. Nu demult spuneam că nu putem aștepta performanță de la oamenii care lucrează în administrație, dacă aceștia nu sunt plătiți corespunzător. Niciun profesionist nu va veni să lucreze la stat la aceste salarii, se spunea atunci.
Între timp, salariile la stat au crescut de la vârful administrației până la autoritățile locale din comune. Doar că ce s-a întâmplat ulterior a fost total împotriva firescului așteptat. În loc ca oameni competenți să vină și să lucreze la aceste salarii ridicate, muncind cât doi dinaintea lor, astfel încât să crească productivitatea muncii, realitatea a fost cinică. Nu numai că cei care erau angajați au rămas în continuare, dar au mai fost angajați și alți oameni, atrași de aceste salarii, iar aportul lor în productivitate este inexistent.
În realitate, criteriul noilor veniți nu a fost competență pentru că este greu de construit un mediu competitiv când, nu de puține ori, cei incompetenți ocupă, de mulți ani, poziții de conducere.
Putem spune că e “foarte bine”, uite, statul a pus osul la criză economică și a creat locuri de muncă. Și a preluat parte din șomaj.
Un cadou mai otrăvit nici nu se putea.
Statul s-a pus în gardă, și-a găsit mecanisme ca salariile să fie protejate măcar parțial de inflație, a accesat noi împrumuturi, și cel mai periculos a continuat să susțină salarii multe și mari, fără niciun risc. Și să mai angajeze oameni.
Această atitudine a statului a împins însă mediul economic direct în gard. În primul rând pentru că a rărit forța de muncă disponibilă, apoi pentru că a încurajat superficialitatea, lipsa de performanță și de responsabilitate, și nu în ultimul rând, pentru că la competiție cu mediul privat, în foarte multe domenii, angajații statului din diverse structuri ale acestuia câștigă mai mult decât salariile pe care antreprenorii din aceeași zonă geografică își pot permite să le plătească.
Prin această acțiune indirectă, mediul privat este supus presiunilor din toate părțile. Scăderi de venituri, creșteri de cheltuieli de exploatare, creștere de cheltuieli cu dobânzile, lupta cu inflația, și toate acestea generând sentimentul de pericol în menținerea locurilor de muncă și de plată a salariilor. Și în final, de supraviețuire a afacerilor.
Aici, echilibrul între stat și privat e rupt. Iar sintagma “noi suntem statul” nu se mai referă la noi, toți. Ci doar la unii. Adică la ei. Care nu au nimic de pierdut. Nu simt nicio presiune, nicio recesiune.
Direcția este greșită pentru că nu statul trebuie să fie în gardă și să trimită privații în gard. Reformularea mai corectă ar fi: dacă privații nu sunt în gardă, statut intră în gard.
Și ar fi bine ca statul să priceapă cât mai repede acest lucru. Să vadă care îi este tangența cu mediul economic. Și în la să crească taxe haotic fără să existe o strategie fiscală coerentă, ceea ce transmite evident un sentiment de nesiguranță mediului economic, care trebuie să se descurce singur, mai bine analizează, de exemplu, unde are datorii față de privați (vezi concedii medicale neplătite sau TVA nerambursat) și să își achite urgent datoriile. Altfel, pe lângă toate inerțiile și inepțiile lui, mai pune un umăr serios în a arunca în prăpastie companiile care au mai dificil în aceste vremuri accesul la finanțare.
Dacă are de poprit este prompt. Dacă are de executat silit execută. Unde este echitatea? Privatul dacă are orice leu datorie trebuie să îl plătească. Statul își permite să nu o facă. Și nu acceptă vreo compensare. Pentru că tu trebuie să plătești într-un buzunar al statului, iar el să te plătească pe tine privat din alt buzunar, care e gol.
Am scris “ar fi bine ca statul să priceapă” și mă întreb retoric, cine, de fapt, de la stat ar trebui să demareze schimbarea? Care om, din care funcție? Iar pentru că atitudinea generală este de neasumarea niciunei decizii, fiecare așteaptă să înceapă un altul. Totul este disipat. Cam fiecare pentru el. Și de aici statul la stat.
Sunt și oameni la stat care nu stau și își fac sau și-ar face treaba cum trebuie. Dar mediul general nu îi încurajează în această direcție. Sfârșesc de multe ori prin a renunța, sau la a mai face sau prin a căuta să muncească în altă parte.
Așa că soluțiile sunt îndepărtate. Educație, responsabilitate socială, reguli, respectarea acestora, pe scurt, alte generații. La cum merge lumea, nu le prea văd venind. Poate că aici chiar vor fi potriviți roboții.
Până atunci, opțiunea este una singură, cât mai repede toți în gardă pentru a evita să ajungem toți în gard.
Adrian Vascu
