Decizia lui Vladimir Putin de a invada Ucraina, în urmă cu un an, a constituit “un șoc la nivel planetar, care a marcat, brusc, sfârșitul a 30 de ani de globalizare și al cooperării internaționale ce a făcut posibil acest proces, cu implicații grave pentru țări din întreaga lume”. Războiul nu numai că a amenințat stabilitatea Europei, dar a afectat și securitatea alimentară și energetică la nivel global, inclusiv în Orientul Mijlociu și în Africa, creând unde de șoc într-o lume care abia începe să-și revină după pandemia de Covid-19.
Institutul Regal de Afaceri Internaționale, cunoscut în mod obișnuit sub numele de Chatham House - centru de studii britanic specializat în analize geopolitice și tendințe politico-economice globale, a efectuat, recent, o amplă analiză a modalităților prin care războiul ruso-ucrainean a schimbat lumea, studiu pe care îl redăm în sinteză.
Reconfigurarea alianțelor politice
Războiul care a izbucnit în Europa după aproape opt ani de conflicte întreținute “la foc mic”, a generat o constelație politică formată din trei grupuri de țări: cele care s-au alăturat Rusiei lui Putin, cele care au promis sprijin Ucrainei și un grup de nealiniați - țările care se opun implicării în conflict.
Statele Uniunii Europene (UE) au răspuns rapid cu sancțiuni majore împotriva Rusiei. În ciuda unei fragmentări - de exemplu, în privința plafondului prețului petrolului și a reticenței Germaniei de a trimite tancuri și alte arme, UE a rămas, în principal, unită, contrar așteptărilor și speranțelor Rusiei. “UE a dat dovadă de hotărâre și, uneori, surprinzător, de unitate, în reacția sa la război”, spune Pepijn Bergsen, cercetător în cadrul programului Chatham House Europe.
În alte zone, a existat mai puțină solidaritate cu Ucraina. Putin s-a adresat, după cum era de așteptat,vechilor aliați, cum ar fi Bashar al-Assad din Siria și Aliaksandr Lukashenko din Belarus și a intrat într-o relație strategică mai strânsă cu Iranul.
La o săptămână după invazie, rezoluția Adunării Generale a ONU care condamna agresiunea Rusiei a fost adoptată cu o majoritate covârșitoare. Cu toate acestea, au existat 35 de abțineri, printre care trei state din Commonwealth - Africa de Sud, Pakistan și India. În Asia, doar câteva guverne au susținut ferm Ucraina - Singapore, Coreea de Sud și Japonia. Cele mai mari puteri în ascensiune - China, India și Indonezia - au refuzat să i se alăture, deși Occidentul spera că invazia Ucrainei de către Rusia va coagula țările în curs de dezvoltare din Asia, care, însă, în mod pragmatic, au preferat să-și mențină relațiile cu Kremlinul, din motive economice, militare și diplomatice. O atitudine oarecum similară au adoptat și țările africane care, cu largă majoritate (peste 51%) s-au abținut să condamne agresiunea Moscovei.
Iranul a profitat atât de acordurile tactice, cât și de cele strategice, oferind Rusiei sprijin pentru a rezista sancțiunilor, precum și sute de drone de atac, în timp ce, în schimb, Moscova a asigurat supraveghere pentru a ajuta Teheranul să reprime recentele proteste interne.
Turcia a devenit un nou jucător diplomatic important - intervenind în negocierea acordului de blocare a cerealelor, acționând ca bază umanitară pentru schimburile de ostatici și găzduind discuții de pace (până în prezent, eșuate), blocând, în același timp - din interese proprii de securitate - aderarea la NATO a Finlandei și, în special, a Suediei.
Securitatea europeană și NATO
Pentru mulți dintre vecinii Rusiei, invadarea Ucrainei a confirmat faptul că au avut dreptate în analiza lor asupra amenințării reprezentate de ambițiile regionale ale Moscovei. Într-adevăr, țările europene au răspuns cu creșteri semnificative ale bugetelor pentru apărare, în special Germania care, cu toate acestea, a rămas destul de șovăitoare în luarea unor decizii-cheie, cum ar fi tancurile Leopard, comunicând adesea intenții bune, dar nereușind să le transpună în practică, prin acțiuni concrete. Deși statele centrale, de est și baltice au fost mai agresive cu Rusia în comparație cu state precum Germania și Franța, ele nu au împiedicat reacția generală a UE. De fapt, conflictul a generat acțiuni care erau “de neconceput” înainte de război, cum ar fi accelerarea obținerii statutului de candidat la UE al Ucrainei, în termen de numai trei luni. În mod similar, bugetul Facilității Europene pentru Pace, puțin utilizat înainte de războiul din Ucraina, a fost accesat de cinci ori, furnizând 2,5 miliarde de euro în numerar și echipamente pentru apărarea Ucrainei.
Pe de altă parte, invazia Rusiei a sporit prezența NATO în Europa de Est, Putin reușind “trucul” de a aduce NATO mai aproape ca niciodată, prin exerciții militare mai ample, mai multă pregătire și strategii de întărire.
Intențiile Chinei în zona indo-pacifică rămân o preocupare pentru aliații occidentali, în special pentru SUA. Deși mulți observatori se îndoiesc că o invazie este iminentă, CIA a avertizat recent că China intenționează să cucerească Taiwanul până în 2027, subiectul fiind urmărit îndeaproape de către cercurile politice.
Se speculează că președintelui Xi i-ar fi fost indusă ideea că invadarea Ucrainei va fi rapidă și încununată de succes; între timp, s-a distanțat de Putin, în fața unui război prelungit, care a atras reacții dure din partea Occidentului.
Or, pentru economia chineză, care luptă să-și revină după pandemia de Covid-19, izolarea de Occident este riscantă, iar Beijingul începe să-și dea seama că o cooperare prea strânsă cu Rusia i-ar putea pune în pericol interesele economice, pe termen lung.
Armele nucleare - riscurile revin
De la sfârșitul Războiului Rece, pericolul armelor nucleare a devenit un subiect mai puțin important. Începând, însă, de anul trecut, Rusia a trecut la amenințări repetate - unele voalate, altele vizând, punctual, țări membre NATO, cum ar fi Marea Britanie.
Avertismente au apărut și din Occident, președintele american Joe Biden declarând că riscul unui armaghedon nuclear este la cel mai înalt nivel din ultimii 60 de ani.
Deși amenințările nu sunt de azi, de ieri, se pune problema credibilității lor și a modului în care Occidentul reacționează. Oricum, ele trebuie luate în serios, nu doar ca “tactici de înfricoșare” menite să sperie Occidentul, atrag atenția experții de la Chatham House.
Putin a plasat armele nucleare strategice ale țării sale în “alertă maximă”, la începutul războiului. Întrucât expresia nu fusese folosită înainte, sensul ei rămâne - poate în mod deliberat - neclar. Multe dintre amenințări au fost direcționate către utilizarea armelor nucleare pe teritoriul Ucrainei.
Un alt aspect îngrijorător în strategia de intimidare a Rusiei a fost “jocul” cu siguranța energiei nucleare în Ucraina, cum ar fi bombardamentele și atacurile în jurul centralei Zaporojie. Putin e conștient de temerile pe care le-ar provoca un atac nuclear, în special în Ucraina, unde a avut loc cel mai grav accident nuclear din lume - Cernobîl în 1986.
Pe de altă parte, dacă războiul se referă cu adevărat la “proiectul moștenirii imperiale” al lui Putin și la o încercare de a readuce teritoriul ucrainean sub controlul său, atunci crearea unui pustiu post-nuclear - nelocuibil - ar fi lipsită de sens, din punct de vedere strategic. Oricum, cu un regim rus agresiv și dispus să atace, riscul escaladării este mereu prezent. (chathamhouse.org/2023/02/seven-ways-russias-war-ukraine-has-changed-world?)
Traducere și sinteză de Ileana Sandu
