“Am fost copilul neastâmpărat, am fost și elevul sârguincios, și studentul Heidelberg-ului ardelean al Universității clujene, apoi cadru universitar, gazetar și parlamentar. Am parcurs, deopotrivă, sezonul înfloririlor și al entuziasmului tineresc, toamna roadelor și asprimea iernilor, a trudniciei munci de Sisif uneori. Și am ajuns alunecând spre iarna încercărilor. Soră și frate fiindu-mi gazetăria și scrisul, trecător pe scara lumii, martor și luptător pe baricada neliniștii, am înaintat conștiincios în viață până în locul de unde și înapoi, și înainte pot vedea acum totul.” (LAZĂR LĂDARIU)
A fost poet, jurnalist și deputat în Parlamentul României. S-a născut la 25 martie 1939 în Idicel Sat, o localitate din județul Mureș, într-o familie de “truditori ai pământului”.
Vreme de 30 de ani, Lazăr Lădariu a fost redactor-șef - ales - al cotidianului “Cuvântul liber” din Târgu-Mureș, în anii 2003, 2005, 2006 și 2008 fiind declarat, în cadrul Galei “Omul Anului”, “Cel mai apreciat și influent jurnalist mureșean din presa scrisă”.
A intrat în politică după evenimentele din decembrie 1990. A fost ales deputat în legislaturile 1992-1996 și 1996-2000, pe listele Partidului Unității Naționale Române (PUNR), activând concomitent în grupurile parlamentare de prietenie cu țările riverane Mării Negre și cu Japonia.
A fost Cetățean de onoare al municipiilor Târnăveni, Târgu-Mureș (2009), al satului natal, și al altor localități mureșene.
A condus Despărțământului Județean Mureș al Astrei.
I s-a decernat Fibula de la Suseni, cea mai onorantă distincție a județului Mureș.
În prima zi a anului 2019, Lazăr Lădariu a trecut la cele veșnice, după o lungă și necruțătoare suferință. A fost înmormântat în Cimitirul Bisericii de Lemn din Târgu-Mureș.
*
“AȘTEPTÂND PASĂREA SUFLETULUI...”
Despre poezia lui Lazăr Lădariu s-a vorbit și s-a scris mult. Nu îndeajuns, însă. Nu era ușor de decriptat. În pofida anilor, rămăsese un poet fără vârstă, într-o fascinantă și perpetuă căutare de ideal, dizlocând faustic spații mari de abur, umăr la umăr, parcă, deasupra lumii celei de toate zilele, cu Margareta lui Bulgakov ori cu îngerii albaștri ai lui Chagall.
Nu cunoaștem astăzi, cu certitudine, unde anume se vor fi aflat legendarele Grădini ale Semiramidei, suspendate între pământ și cer, și dacă urmele-martori le aparțin, ori dacă ele trebuie căutate mai degrabă în visul poeților, dar...
“Duios trec, prin sângele meu,/ turmele mieilor copilăriei/ pe pajiști sfințite cu lapte;// prin ceața unui vis nesfârșit/ coboară blândețea zăpezilor neîncepute,/ până spre frunte,/ spre tâmplă ajung,/ zvon îmi aduc izvoarele toate/ venind dinspre toamnă,/ cântând dinspre munte;// peste trupul meu,/ tăcută/ trece ninsoarea de miei,/ cu apa lor neîncepută/ pe umede boturi,/ lacrimă pentru jertfa/ noii primăveri” - scria cândva Lazăr Lădariu, numindu-și un poem “Zăpezile de altădată”.
Venea, de pildă, Lazăr Lădariu, același, și totuși altul, cu volumul “Vecerniile amiezii”, coborând din grădina lui suspendată pe culmile orașului, Edenul său înmiresmat și mereu înlăcrimat în roua ierburilor de leac pentru suflet, amețit de valsul nebun al fluturilor, revers în oglindă al irepetabilului axis mundi - casa cu locul primului strigăt către lume, cu “maica - lacrimă-n icoană”, unde, cum splendid mărturisește într-un alt volum: “Parcă m-aș întoarce dintr-o țară îndepărtată/ în fiecare primăvară,/ parcă m-aș întoarce dintr-o boală/ odată cu plutirea aceea pe cer/ de miei lânoși/ și mă cufund într-o baie/ a devălmășiilor adormitoare;// de fiecare dată de mă întorc aici/ îmi țin o clipă răsuflarea prin limpezimea/ ochiului cu o pupilă mare,/ tremurătoare/ ca o zăpadă primă-n declin;// din cerc în cerc/ de șapte ori ies,/ de șapte ori intru doar într-ale mele știute,/ asemenea puiului din ou în ou/ până la peretele de cretă/ mai alb decât pânza închipuirii de-atunci.// Doar aici e unicul loc/ unde cu un deget pot împinge/ mătasea întunericului/ dincolo de sunete” (“Tărâm natal”).
“Cu cămașa arsă-n spate,/ ierburile serii-ncep să cânte/ amintirile văzduhului;// lebede pe cer,/ norii plutesc în tăcere/ peste zilele noastre/ cuibărite-n bălăriile înalte;// doar pustiul întinderii,/ cu nisipurile secundei/ cântărindu-ne viața,/ așteaptă coacerea fructelor;// rănit, apusul plânge/ pe pământul de umbre.”
Lazăr Lădariu “picta” “pământul de umbre”, pe care pășea desculț, cu sfială, dar și ceremonios, aidoma unui straniu oficiant al unor străvechi și uitate ritualuri, reluând tema ce-i străbate, de altfel, întreaga operă: “O cruce singură urcă dealul,/ din când în când odihnindu-se,/ nimeni în jur,/ singurătatea doar,/ cu apă și văzduh botezată,/ în urma ei vine/ cu o ramură de izmă în mână;// din norii cerului/ coboară rugăciunea tânguindu-se,/ cu mielul în brațe;// prin iarba cuprinsă de friguri,/ omul pășește rar/ după paharul/ înaintea lui îndepărtându-se”.
O poezie de originală senzualitate, profundă, interesantă, incitantă, cu o imagistică suprarealistă, surprinzătoare, fermecătoare, trimițându-ne mai mereu la taifas cu Gânditorul de la Hamangia ori cu ciobanul din “Miorița”. “În zori,/ păsările își caută amintirea cântecelor,/ tropăind, sângele norocului/ prin ierburi admiră umbra lebedei,/ un înger rătăcit pe pământ,/ cu largi închinăciuni teatrale/ spre ochiul mare al cerului;// cu limbă de piatră,/ muntele numără fructele mării,/ niște speranțe amăgite ale detaliilor/ ușor alunecând peste închipuite coline;// zmei roșii/ în câte un singur cuvânt cuibărindu-se,/ privesc distanți dimineața pieptănându-se,/ sub tâmpla luminii topindu-se/ pe sensul unic al zilei;// îmbătrânit,/ norocul își caută singur linia vieții în palmă,/ pe suluri de altădată scriindu-și memoriile”... (“Așteptând pasărea sufletului”); “Câini supuși/ vin pașii,/ tiptil, să-mi miroasă umbra timidă,/ să privească, uimiți,/ cum de-aseară/ mă prăbușesc în cer;// pe umerii gândului,/ frica lor are cap de viperă,/ când grădinile-n amurg/ își plâng frunzele moarte.” (“Viziune”)
Astăzi, de Buna Vestire, poetul ar fi trebuit să se afle împreună cu noi, ca de fiecare dată în ziua ivirii lui pe lume, să ne bucure cu noua lui Antologie de poezie, pe care și-a dorit-o cu ardoare până în ultima clipă. N-a fost să fie... aici. Dar, cu siguranță, ne veghează, zâmbind, din pacea și lumina Înaltului.
Mariana Cristescu
