Lazăr mă cheamă
și niciodată
sufletul meu n-a zburat
peste oraș
atât de ușor
atât de înalt.
Departe mai sunt
porțile acelea de abur
peste somn,
peste moarte,
din osul oglinzii cioplite.
Ferestrele lumii
fără zgomot se-nchid,
mântuite,
tăcute.
Tăiată de zare,
o aripă
mi se arată
și-atât.
Visul,
doar visul în ou încet se ascunde
pentru anii celei de-a doua veniri,
martor la a mea înviere.
TRECEREA RÂULUI
Cu ochii de onix ai strămoșilor
înșirați pe culmea zăpezilor
eu citesc inscripțiile acelea ciudate,
scrise pe toate pietrele
azi-noapte căzute din Lună;
țâșnesc secundele
din toate fântânile
ascunse în privirile brumei
cu scâncet cuibărindu-se-n munți;
în somn simt trecerea râului
în barca tăcută, ninsă de aripile îngerilor,
fulg după fulg coborând
din sita înaltă de nori buimăciți
de chemările albe;
aud doar cântarea de gheață
a nordului clădindu-și castelele
prin liniștea asta adormitoare;
cavalcada cailor o simt dureros
peste mine trecând
în zorii grăbiți peste fluviu,
în brațe
cu literele abia înțelese
ale cărții tuturor începuturilor.
LAZĂR LĂDARIU
