“Lucrăm către neîntârziata trezire a neamului întreg. Neînțelegerea de sus și neputința inculturii sărăciei e jos vor trebui să înceteze. Nu vom cruța nicio silință pentru ca să ajungem acolo.”
(Nicolae Iorga, București, 16 mai 1912)
În număr de șase, în perioada 1711-1812, Războaiele ruso-turce au însemnat o adevărată calamitate pentru poporul român.
Dintr-o descriere a cronicarului Ioan Neculce, la 1736, aflăm că rușii jefuiseră atât de crunt Moldova, încât supraviețuitorii, refugiați în mănăstiri, mureau acum de foame. În mod paradoxal, salvarea a venit de la tătari, care au adus ceva grâu.
La 10 iulie 1774 se încheiase Pacea de la Kuciuc-Kainargi, în Dobrogea de sud, dar, încă din anii 1771-1772 și 1774-1775, rușii organizau, în întreaga Moldovă, recensăminte amănunțite, demonstrându-și evident intenția anexării. Totuși, stipulările Tratatului, contrar pretențiilor acestora, care mai cereau, pe lângă altele, cele două Principate Române (Moldova și Muntenia), s-au mărginit la a se ceda Imperiului Rus orașele Kerci și Enicale, în același context acordându-se tătarilor din Crimeea independență față de Turcia. Prin Tratatul de pace de la Kuciuc-Kainargi, Moldova și Muntenia, așadar, rămâneau sub suzeranitate turcească, rușilor recunoscându-li-se, însă, dreptul de “control și de apărare a românilor contra abuzurilor turcești”, aceasta constituind, în fond, începutul protectoratului rusesc în Principate, care, prin consulii ruși de la Iași și București, va exercita un permanent amestec în afacerile interne românești.
Imperiul Austriac ocupă, la rându-i, teritorii din nordul Moldovei, pe care le va numi ulterior “Bucovina”, și le anexează ca provincie a Imperiului Austriac la 1777.
“În așa mod, două imperii vecine micșorează o națiune creștină, care, în curgerea secolelor, aproape singură ținuse piept lumii musulmane în mersul ei crescând spre inima Europei.”
După războaie și păci succesive, în 1795, granițele Rusiei ajung la Nistru, pericolul pentru români devenind iminent.
La începutul ostilităților, toți ambasadorii ruși din capitalele europene au fost instruiți să declare că Imperiul Rus nu avea “nici cea mai mică intenție să cucerească ceva de la Turcia”, urmărind doar “prevenirea intenției lui Bonaparte, clar exprimată de ambasadorul său la , de a trece armata franceză prin posesiunile otomane, pentru a ataca la Nistru”.
Țarul Alexandru era tot mai iritat de cetele răvășite de Napoleon - cuceritor al unor vaste teritorii, consul pe viață și apoi chiar împărat, deci egalul său ca legitimitate. În luptă, rușii sunt bătuți cumplit, alături de aliații lor, la Austerlitz și Friedland. Apar, în mod firesc, noi fronturi, unul dintre acestea instituindu-se, din păcate, la noi. Pe plan european, țarul cedează în fața lui Napoleon și are loc celebra întâlnire de la Tilsit, pe 25 iunie 1807, urmată de Tratatul de neagresiune. Angajându-se să nu mai intervină în Europa, unde recunoaște prioritatea francezilor, țarul primește mână liberă în privința Turciei. Tratatul avea și clauze secrete, Napoleon urmând să mijlocească o pace între ruși și turci, iar dacă, după trei luni de la un angajament față de acesta, sultanul nu se ținea de cuvânt, Imperiul Otoman urma să fie împărțit între împăratul francez și țarul rus.”
“Napoleon îi scrie lui Alexandru, pe 2 februarie 1802, propunându-i un târg rușinos, care nu pune deloc la socoteală voința popoarelor: rușii ar fi urmat să cucerească și să anexeze Principatele Române, iar împăratul francez să facă același lucru cu Prusia și cu majoritatea posesiunilor acesteia. Cu timpul, «împărțelile» includ pretenții tot mai mari. Pe lângă Țările Române, Rusia își dorește acum și Serbia, și Bulgaria, și chiar visul lui Petru cel Mare: Constantinopolul, Bosforul, Dardanelele! Șirul tocmelilor continuă, în paralel cu desfășurarea evenimentelor militare, destul de încetinite, pentru că Rusia se angajase într-un război cu Suedia, iar Turcia avea probleme interne.”
La 15 aprilie 1810, Rusia își anunță intenția de a încorpora ambele Principate Române, prezentând și un proiect de organizare administrativă: ele urmau să fie împărțite în patru gubernii - Basarabia, Moldova, Oltenia și Muntenia. În toamna anului 1810, când armata rusă de la Dunăre trece sub comanda contelui Nicolae Kamenski, la cererile de mai sus se adaugă independența Serbiei și o despăgubire de 20 de milioane de piaștri. Deoarece relațiile cu Franța se deteriorau de la zi la zi, rușii își intensificau eforturile de război. Contele Kamenski este înlocuit cu mai capabilul general Kutuzov, care obține o victorie hotărâtoare la Slobozia, pe 2 octombrie 1811. În consecință, la Giurgiu, încep tratative pentru pace. Inițial, marele vizir se arată dispus să cedeze rușilor Moldova, până la Siret, apoi negocierile se mută în capitala Munteniei, fiind găzduite în Hanul lui Manuc, un armean bogat, care era agent secret al rușilor și care căuta să favorizeze uneltirile acestora.
La cele de mai sus se adaugă alte intrigi, și mai murdare. Iată cum le prezintă, cu rezervele de rigoare, istoricul Alexandru V. Boldur, în lucrarea sa, “Istoria Basarabiei”: “În literatura istorică exista o bănuială de trădare a intereselor turcești, din partea fraților Dimitrie și Panait Moruzi, decapitați de turci, bazată pe faptul că primului dintre ei i s-a dat de către țar o moșie în Basarabia, în valoare de 100.000 lei (aur), că în averea lui s-a găsit un inel cu briliante în valoare de 15.000 piaștri, și că, în sfârșit, fratele lui, Panait, a ținut neînmânată curții turcești o scrisoare a lui Napoleon, prin care împăratul francez îl sfătuia pe sultan să nu facă pace cu niciun preț”.
Pacea s-a făcut, turcul a plătit, dar cu pământ românesc.
“Cedarea de către Imperiul Otoman a părții de Răsărit a Moldovei s-a făcut cu încălcarea tratatelor în vigoare și a dreptului internațional (valabil în epocă), deoarece Moldova nu era provincie turcă. De altfel, diplomatul turc semnatar al Păcii de la București avea să fie executat, pentru modul catastrofal în care a condus negocierile. Pentru țarul Alexandru I, semnarea Tratatului a fost un mare succes diplomatic și militar, el ratificând Tratatul numai cu o zi mai înainte de declanșarea invaziei lui Napoleon în Rusia. Trupele retrase de la Dunăre au ajutat la lupta împotriva împăratului francez, iar Imperiul Otoman înfrânt a încetat să mai fie aliatul Franței.”
Tratatul de pace avea 16 articole publice și două articole secrete.
Prin articolele 4 ți 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăți, 17 orașe și 695 de sate (conform cu recensământul ordonat de autoritățile țariste în 1817). Au trecut în componența Imperiului Rus ținuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpușna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ținutului Iașilor și Bugeacul. Autoritățile țariste au denumit în 1813 noua regiune ocupată “Bessarabia”.
Articolul 6 prevedea retrocedarea către Imperiul Otoman a orașelor Anapa, Poti și Akhalkalaki, dar ocuparea de către Rusia a portului Suhumi și a altor localități din Caucaz.
La București s-au pus bazele independenței Serbiei, care a căpătat un grad sporit de autonomie, fapt care a dus la primele inițiative de sârbizare a românilor timoceni.
Cum scriam în titlu, ferește-ne, Doamne, de vecini, că de «prieteni» ne păzim și singuri!
(Surse: 1 Zamfir C. Arbure, “Basarabia în secolul XIX”, București 1898; Petre P. Panaitescu, “Istoria românilor”, București 1990; www.dragomirsilviubertoni.blogspot.com)
Foto: Pacea de la Kuciuc-Kainargi
Mariana Cristescu
