Henri Diacono, un fost reporter AFP și prieten al lui Picasso, l-a vizitat adeseori pe celebrul pictor în reședința sa “Notre Dame de Vie” din Mougins, o localitate din departamentul Alpes Maritimes din sudul Franței, în ultimele luni din viața artistului spaniol. Agenția franceză de presă reia mărturia fostului său reporter, publicată pe 9 aprilie 1973, la o zi după moartea pictorului Pablo Picasso, decedat la vârsta de 91 de ani.
În urma retragerii sale voluntare din societate, înconjurat de ai lui, de câțiva prieteni, de pensulele și creioanele sale, Picasso s-a protejat de ritmul agresiv al acelui sfârșit de secol (...), își începea ziaristul depeșa, transmisă din Nisa.
“Bătrânul spaniol” se trezea târziu, dormea puțin noaptea, lucra mult - cu puțin timp înaintea morții sale, încă picta -, își părăsea rar locuința și se bucura “când oamenii veneau să îl vadă”. Fiecare vizită (...) îl umplea de bucurie, dar nu accepta vizitele decât atunci când era el însuși “pregătit să primească oaspeți”.
“La ce bun să-i primesc pe cei care îmi sunt dragi dacă am mult de lucru sau dacă am o stare proastă de dispoziție. Prefer să nu-i întâlnesc în acest caz și să le deschid ușa doar dacă sunt fericit, sănătos și disponibil”, spunea artistul.
“Mănâncă pentru mine”
Într-o noapte din 1971, (...) a mers la culcare și mai târziu ca de obicei (...) Plin de veselie, ne-a însoțit până la ușă în jurul orei patru dimineața, aparent mai puțin obosit decât noi toți și după ce ne înfrumusețase seara cu unele dintre glumele sale, pe care știa atât de bine să le spună. Ne-a reproșat “lipsa noastră de apetit”, a ținut să ne servească de fiecare dată această expresie sufocantă: “Uite, mai ia niște șampanie, bea pentru mine, eu nu am voie... mănâncă ciocolată... mănâncă pentru mine... eu nu trebuie să gust din ea... știi, fructele confiate sunt chiar bune”. Apoi, cu un gest furios și râzând, și-a ridicat cămașa și ne-a arătat o cicatrice: “Întregul regim din această cauză” (...), o operație chirurgicală (...) care îi impunea un regim alimentar foarte strict.
Televiziune în familie
Seara, când era singur în casă și înainte să plece să lucreze, sacrifica uneori “plăcerea de a se uita la televizor în familie”. “Singurele lucruri care mă interesează sunt meciurile de box sau de lupte... restul nu-mi face plăcere”.
Lui Picasso îi plăcea să povestească amintiri din care păstra - “voluntar” - doar aspectul amuzant (...) Ca acea ultimă ieșire mondenă a cuplului Picasso la Cannes, cu zece ani mai devreme. În acea seară petrecută la cazinou, pictorul a purtat vechiul său frac, singurul pe care l-a avut vreodată. “Era ros de molii pe sub mâneci. Așa că mi-am ținut brațele drepte, de-a lungul corpului, iar Jacqueline purta o rochie de seară căreia îi lipseau nasturii. Eu am fost cel care a reparat-o cu un ac de siguranță”.
În acele vizite, în acele conversații lungi, “subiectul morții” a fost întotdeauna absent. Când i se întâmpla să îl menționeze pe un prieten decedat, refuza să folosească imperfectul, se încăpățâna să vorbească despre el la prezent (...). (Agerpres)
