...”Și sper să-mi dea Dumnezeu «brânciul» acela atât de necesar să mai scriu, pentru că, Rac fiind, am pus înainte, deliberat, întodeauna, nevoile celorlați. Uneori, am regretat, nu faptul în sine - binele Aproapelui, nici lipsa elementarului «Mulțumesc» - pe care nu l-am dorit, și nu l-am așteptat, ci timpul - neiertător cu risipa și «clipa cea repede ce ni s-a dat»“...
Mariana Cristescu
Așezarea în CELĂLALT TIMP...
De acum, scriitoarea Mariana Emanuela Cristescu străbate CELĂLALT TIMP, cel etern, al codrilor mari de crini; al luminii care nu se mai termină. Cel al vieții s-a oprit brusc, înainte de a împlini 75 de ani, dar lăsând un ecou imens prin crezul său săpat adânc, ca în piatră de hotar, ca nimic să nu-l poată clinti. Îi plăcea să așeze ca motto umbletului său pământesc și freamătului scriitoricesc reflecția lui Emil Cioran:
“Cred că am fost o viață întreagă mai mult decât conștient și asta a fost tragedia vieții mele.”
Fiorul acestor cuvinte trece și în motto-ul Celuilat Timp, Mariana Emanuela Cristescu rămânând în amintirea și pomenirea noastră ca omul luptător prin definiție și izbânditor tocmai prin fără de oprirea jertfei de sine, aducându-ne, cu ardoare și nădăjduire, viața, lumea și năvala timpului mai aproape de văzul și auzul nostru, făcându-ne să-i împărtășim convingerea că fiecare ar trebui să purtăm rosturile și înțelesurile venind din pilda semănătorului; devenind plugari ai lui Dumnezeu. Sugestiv îi este cuvântul înainte la cartea de publicistică Timpul iubirilor:”Acum când totul se năruie în jur, e timpul jertfei de sine și al iubirilor fundamentale. Calea e lungă și scara înaltă.”
Om al trudei culturale, ca redactor muzical la Radioteleviziunea Română, postul central și apoi Radio România Tg. Mureș, ca șefa secției culturale a cotidianului Cuvântul liber sau inițiatoarea proiectului de reverberație la Tg. Mureș,Punți de lumină, consecventă cu arderea-i de gând, știind, precum filozoful, că lumea e spartă, e numai cioburi, dar n-o putem lăsa așa, Mariana Emanuela Cristescu și-a rostuit ființa prin atitudini umane, civice și scriitoricești ctitorind verticale menite să împiedice avalanșe ale răului cotidian, osândirea ființei la mediocritate și întuneric, barbaria inculturii, agresivitatea împotriva sentimentului românesc, urâtul simțirilor reci și al harfelor zdrobite ale unui prezent debusolat. Erau subiectele detaliate în judecata publicistului și sensibilitatea scriitorului, în argumentele sale devenind dezbateri deschise, ample, exigente. Impresionează fervoarea ideatică și ținuta literară din Conversație de seară, Clovnii de ceară,Parfum de roșcove, Trandafirii deșertului, Timpul iubirilor, Gustul cenușii.
Avea vocație, rigoare, intuiție pătrunzătoare, forță și emoție a exprimării și atunci când se oprea tematic la Eminescu, Nichita Stănescu, Vieru sau Bălcescu, Mihai Viteazul, Vlaicu sau la îndureratele Transilvania, Basarabia și Bucovina de Nord; sau la bufonii care se cred eroi, la trădătorii de neam și țară sau slugărniciile politicienilor.
Era un reper. De o uluitoare consecvență în apărarea valorilor care ne fac să fim seminție fără greș.
Avea și un alt limbaj al comunicării, cu totul aparte; al surâsului; și senin și amar; surâsul începutului de dialog, inteligent și agreabil. Cel pe care îl simțea ca simbol al frumuseții suflești a omului, ca prelungire a nădăjduirilor, ducând spre scara înaltă a eternului timp; cel eliberator din bâlciul deșărtăciunilor.
Acum, fără rostirea sa pe atâtea trepte ale vieții și fără rodnicia scrisului ei, fără apostrofarea pe bună dreptate a făcătorilor de rău pe care o cuprindea în pagină tipărită sau discurs public, fără surâsul ei, la Tg. Mureș e mai mare înnoptarea și “ e frig, seniori.”
Valentin Marica
Blasfemie
Mucius Scaevola n-a fost fratele meu.
El nu și-a jertfit decât dreptul său
braț.
Eu, neavând mai de preț
decât inima,
pe ea am sortit-o flăcării,
dar n-a ars de tot:
un ciob mai pâlpâie
în casa înghețată a trupului
coborâtor
din 'naltul fumegând
al Crucii.
Șah la rege
Ninge cu sori peste sufletul meu.
O fi departe,
aproape,
acel Dumnezeu?
O, cât aș vrea
să-i decojesc,
alb și subțire,
trupul de stea,
până la miez,
până la
inima
incendiind
poemul-lumină,
iubirea
cea limpezită de tină!
Aud lebăda
în roșul amurg -
cântecul trecerii
de pe urmă.
Cocorii străpung văzduhul de nea,
fiarele urlă
și scurmă.
Nu deslușesc fereastra,
e troienită de vis.
Veni-va curând și-nălțarea -
ori,
poate,
căderea-n abis?
În dulce sunet de clavir
Copiilor mei
Cu moartea pre moarte călcând,
am zămislit -
după chip și-asemănare -
lut cântător
și-aripă de-oțel
în vibrare,
în dulce sunet de clavir.
Carne din carnea mea
sfâșiată,
inimă din inima
dumicată
de-a mărilor sare
în dulce sunet de clavir.
Cădere liberă
Așteaptă, călătorule!
Voi coborî
nu peste mult
în țărâna cu mireasmă păgână
de grâuri prea coapte,
ca noaptea nebună a trecerii
peste moarte.
Nu bea toată otrava din cupa aceea,
lasă-mi și mie un strop,
să fiu aidoma surdului,
la Potop!
Nu mă grăbesc,
deși mă cheamă
glasuri de clopote mari,
de aramă.
În spatele oglinzii află-mă,
căutător al pulberii perlei
zdrobite-n furtuni!
Pax vobiscum!
așteaptă s-audă inima mea.
Află-mă și
sărează-mi chipul
cu lacrima ta!
(Din volumul trilingv - română/engleză/ franceză Amor prohibit /Forbidden Love / Amour interdit Editura Vatra Veche, Târgu Mureș, 2015
