Întru înaltă prețuire și cinstire de neam și credință ortodoxă, se cuvine să reflectăm mai ales asupra martirajul celui care a fost Domnul Țării Românești, între anii 1688-1714, împreună cu cei patru feciori, Constantin, Ștefan, Radu și Matei. Este cea mai pilduitoare lecție de istorie și patriotism, scrisă cu sîngele lor martiric, pe care ar fi trebuit să o învețe foștii și actualii trădători de țară și neam, în schimbul privilegiilor și arginților trădării. Nu doresc să fiu prea scolactic, ci voi reaminti că acest mare patriot creștin și iubitor de Hristos, care a împărtășit un destin asemănător Mântuitorului, Constantin Brâncoveanu s-a născut la anul 1654, din părinți de origine boierească și domnească. După tată era coborâtor din voievodul Matei Basarab, iar după mamă, nepot al voievodului Șerban Cantacuzino, în timpul căruia, după cum se știe, la anul 1688, s-a tipărit pentru întâia dată în întregime Sfânta Scriptură în limba română. În urma trădării unor boieri, care l-au clevetit că uneltește împotriva turcilor, domnitorul, împreună cu fiii și ginerii săi au fost duși la Înalta Poartă, fiind supuși unor chinuri groasnice, ca preludiu al patimilor premergătoare sacrificiului suprem, fără să renunțe la credința sa ortodoxă și să treacă la credința musulmană, în schimbul eliberării lui și a celor dragi care l-au însoțit. Luându-și rămas bun de la cei dragi, în spirit creștinesc - iubitor și iertător - Constantin a primit cu seninătate pedeapsa capitală, cu speranța că judecata sa dreaptă din partea lui Dumnezeu îl va izbăvi de păcatele lumești, spunându-le acestora: “Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei”. Cu aceeași tărie de caracter și-a îmbărbătat proprii copii, cărora le-a văzut capetele rostogolite de sub securea gâdelui, fiind mai multă dragostea de țară și iubirea de Hristos, decât viața lui și a celor pe care i-a sacrificat, spunânându-le plin de deznădejede și speranță: “Fiii mei, iată, toate avuțiile le-am pierdut. Să nu ne pierdem și sufletele! Stați tari, bărbătește, dragii mei, și nu băgați seamă la moarte. Priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit! Credeți tare în aceasta și nu vă mișcați din credința ortodoxă pentru viața și lumea aceasta! (...). Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre”. Mărturie consemnată de Gheorghe Șincai, în “Cronica românilor și a mai multor neamuri”(1714). Pentru cauza și modul cum au murit, cu toții sunt venerați de către Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat în anul 1992 sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni, devenind sărbătoare pe care credincioșii ortodocși români, pe care iubitorii de credință și neam au prăznuiesc la data de 16 august, cu o zi după ce a avut loc sacrificiu suprem al acestor martiri, în anul 1714. În aceste zile, când patriotismul și credința ortodoxă și ortodoxismul în general au slăbit, predominând vânzările și trădările de țară, un asemenea medalion adus în memoria acestor martiri ai neamului creștinesc romănesc este mai mult decât binevenit, binecuvântat, reamintind că în această țară au existat oameni de stat care și-au iubit mai mult neamul și credința, care au preferat cu demnitate și onestitate moartea, în schimbul trădării și nesocotinței credinței în care s-au format moral și spiritual, devenind modele de patriotism încununat cu dragoste de Hristos, a cărui Înviere o vom prăsnuii peste trei zile, Prilej pentru a exprima cititorilor sincera urare creștinească HRISTOS A ÎNVIAT!
