S-a născut, a copilărit, a studiat și și-a început cariera artistică în România, însă de mai bine de patru decenii locuiește în Suedia, după ce regimul comunist a forțat-o pur și simplu să-și părăsească țara natală. Astăzi, picturile ei au ajuns în zeci de țări, pe mai multe continente, iar familiile regale ale României și Suediei se numără printre cei care i-au cumpărat tablourile. Departe de țara natală, Dorina Mocan a purtat însă România mereu în suflet, așa cum poartă, mereu, DOR-ul în numele său.
“M-am născut în orașul Târgu Mureș ca singurul copil al dragilor mei părinți, Romulus și Rozalia. Locuiam în centrul orașului, vecini cu un mare parc de distracții și relaxare “Lázár Ödön”, aflat între anii 1950-1971 în locul pieței teatrului de azi. În perioada verii exista acolo un cinematograf de vară, chiar lângă casa noastră, peste gard, ca să zic așa. Unii dintre noi, copiii, eram admiși gratuit seara, dacă în prealabil, în acea zi, ajutam la curățenie între băncile cinematografului. Am văzut multe din filmele anilor '60 împreună cu copiii cartierului. Serile stăteam cu toții pe prima bancă a cinematografului, cu câte un sandviș mare în mână, adus de acasă și făcut de mama. După un timp, știam toate replicile filmului pe de rost. Înainte de a începe filmul, publicul se aduna în parc, la intrarea cinematografului, ascultând muzica nouă a timpului, în difuzoare. Mie și prietenei mele Edit ne plăcea să dansăm în fața mulțimii, de obicei doar noi două. Vara era joacă, dans și bucurii, dar toamna începea munca serioasă la școală. Deci am crescut în Târgu Mureș, un oraș cu o viață culturală bogată și cu celebrul Palat al Culturii, construit la începutul secolului al XX-lea în stilul Art Nouveau. În copilăria mea, să pășesc în acea clădire minunat ornamentată a fost ca și cum aș fi intrat într-un palat de basm. Acel sentiment, însoțit de sprijinul și dragostea părinților mei, mi-a alimentat, cu siguranță, interesul crescând pentru artă”, povestește pentru agerpres Dorina Mocan.
Pasiunea artistei pentru picture i s-a transmis de la tatăl ei, dar are legătură și cu pereții pe care îi desena cu creion de la vârste fragede
“Prima mea întâlnire cu arta s-a produs foarte devreme, pentru că tatăl meu, economist de profesie, era iubitor de artă și picta el însuși în timpul liber. Printre primele mele amintiri a fost să pot atinge uneltele lui de pictură și să fac ceea ce făcea el, deoarece mi se părea atât de captivant. Îmi amintesc că, odată, am alergat în jurul lui și, din greșeală, i-am împrăștiat pe jos paleta și pensulele. Am început să plâng. Tatăl meu m-a ridicat atunci în brațe și mi-a pus în mână o pensulă ca să mă consoleze. De atunci, acea pensulă a fost mereu cu mine. De foarte mică am fost obsedată de magia imaginii și părinții mei au trebuit să acopere pereții locuinței noastre cu hârtie de protecție, pentru că desenam peste tot, de îndată ce găseam un creion. În cele din urmă, am primit o sumă săptămânală de bani, mai bine zis un bănuț, pentru a-mi cumpăra blocuri de desen. În fiecare săptămână umpleam cel puțin câte un caiet. Era atât de palpitant să vizitez tutungeria din cartier, unde se vindeau de toate, chiar și caiete de desen. Au fost unele dintre momentele de fericire ale copilăriei mele”, rememorează Dorina Mocan.
Bazele teoretice ale picturii aveau să fie însă puse la școala de artă pentru copii de la Palatul Culturii din orașul natal, pentru a fi, mai apoi, aprofundate la Liceul de Artă și la Academia de Artă din Cluj
“Am avut fericirea să pot studia arta de la vârsta de 10 ani în orașul meu natal. În acel Palat al Culturii, pe lângă săli de concert, muzeul de artă, biblioteca, galeria UAP, mai existau ateliere ale școlii de artă pentru copii, până la nivelul liceului. Am fost «descoperită» în clasa a IV-a, cu ocazia vizitei făcute de un așa-zis descoperitor de talente. Am fost chemată apoi la un concurs, organizat pentru copiii din toată țara. La acel examen, desfășurat în frumosul sediu al Palatului, am fost admisă, iar, ulterior, am susținut probe practice în diferite etape, urmând Liceul de Artă, apoi Academia de Artă din Cluj”, ne spune artista.
Ea își amintește că a avut profesori buni în perioada liceului, “educatori sufletiști și străluciți artiști”.
“Simpla lor prezență era foarte inspiratoare și binefăcătoare. În copilăria mea, artistul era pentru mine o persoană cu o aură specială, care apărea uneori pe străzile orașului ca însuși Dumnezeu. Am simțit un deosebit respect pentru Nagy Pal a cărui metodă pedagogică a fost să ofere elevilor doar indicii potrivite pentru a rezolva singuri problemele plastice, fără a oferi, deci, soluții și rețete clare. A fost exigent, dar când am reușit știa să-și exprime aprecierea lui cu o sinceră generozitate. Îmi amintesc cu căldură și de sculptorul Izsak Marton, directorul școlii. Era captivant să particip la lecțiile lui de sculptură, să simt mirosul de lut moale și să observ dăruirea lui de a preda. Părinții mei, îngrijorați, l-au oprit odată pe stradă, chiar în ajunul absolvirii liceului, când intenționam să mă înscriu la Academia de Arte. «Eram eu suficient de talentată? Aveam vreo șansă să fiu admisă acolo?», l-au întrebat ei. După cum se știe, concurența era imensă. Locuri puține, iar solicitanți erau mulți. Izsak Marton i-a liniștit, dându-le un răspuns încurajator. Asta am aflat-o abia în anul următor, după ce am fost admisă la studiile superioare”, precizează pictorița.
Regimul comunist a forțat-o pur și simplu să-și părăsească țara natală
“După cei patru ani interesanți și valoroși de la Academia de Arte din Cluj, m-am angajat ca profesoară la Școala populară de Artă din Sfântu Gheorghe. Mulțumită notelor mari din diploma de absolvire, am putut alege între mai multe locuri de muncă din țară, locuri oferite în cadrul repartiției obligatorii de trei ani. Aflând că la Sfântu Gheorghe existau niște ateliere moderne de pictură, din toamna lui 1977, m-am dus acolo ca profesoară. În plus, cunoșteam și limba maghiară, fapt foarte util într-un oraș unde majoritatea populației era vorbitoare de limba maghiară. Am avut norocul să închiriez ultimul atelier liber, disponibil din oraș, la etajul opt al unei clădiri înalte, cu ferestre mari și cu o perspectivă lungă de câțiva kilometri, unde mă puteam consacra propriei mele activități de creație, pe lângă munca de predare. A fost un fel de eliberare, liniștea dobândită după anii de trudă ai studenției, sub același acoperiș, alături de alți colegi, departe de prețioasele indicații ale profesorilor”, afirmă ea.
Atunci a început, de fapt, procesul găsirii unui stil și a unei identități proprii, al auto-examinării, în singurătatea dintre pereții înalți ai atelierului, efortul susținut de a deveni artist. Pentru că, pentru a te putea numi astfel, nu erau suficienți cei doisprezece ani de studii de artă și de facultate, mărturisește Dorina Mocan.
“Așadar, am început bine, am avut o slujbă bună, un atelier frumos, lucrările mele au fost apreciate tot mai mult, așa că eram destul de mulțumită. Nu mă gândeam să plec din țară și, fiind singură la părinți, la început, a fost aproape de neconceput. Dar mai târziu m-am răzgândit - atunci când soțului meu, refugiat politic și coleg artist din anii studenției, nu i s-a acordat drept de muncă din cauza cetățeniei sale străine. Nu i s-a permis nici măcar să-mi suplinească orele de predare la școală, în perioada concediului de maternitate, în decembrie 1979. Spre dezamăgirea noastră, i s-a permis, în schimb, unui alt coleg al meu, care avea deja normă întreagă ca profesor la aceeași școală. Au mai fost și alte întâmplări triste, care s-au succedat rapid: pierderea locului de muncă, a atelierului, a noului nostru apartament, într-un cuvânt, a întregii siguranțe economice. Lumea mea se prăbușise cu totul. Am renunțat atunci la toate, pur și simplu, și mi-am urmat soțul în Suedia, pentru a salva astfel integritatea micii noastre familii”, povestește pictorița.
Recunoașterea internațională, după plecarea în Suedia
Reperele activității ei artistice includ expozițiile din scurta perioadă când a lucrat în România, dar mai ales recunoașterea ei internațională, după plecarea în Suedia.
“În România, la sfârșitul anilor '70, am avut ocazia să particip la expoziții anuale de grup împreună cu artiști profesioniști locali. Erau expoziții municipale, de unde statul făcea achiziții, cu regularitate. Am expus și la București, în Sala Dalles, în 1978 și 1979, unde am participat cu un triptic de mari dimensiuni, pe care l-am vândut contra unei sume corespunzătoare salariului meu anual de profesor. Prima și singura expoziție personală din țară am avut-o în decembrie 1979, în sediul Galeriei UAP (Uniunea Artiștilor Plastici) din Sfântu Gheorghe”, își amintește ea.
Iar povestea artistei continuă cu dezvăluirile despre noua viață în Suedia.
“În noua mea țară, Suedia, de la sosirea mea în octombrie 1981, mi-am găsit drumul treptat, căci tranziția nu este deloc ușoară atunci când nu cunoști limba și simți că, deocamdată, nu faci parte, în mod natural, din societate. Dar nu veneam cu mâinile goale. Aveam tinerețea mea și dorința de a face bine. În plus, aveam o educație artistică, experiență profesională și posibilitatea de comunicare prin limbajul universal al artei. În Suedia, am expus încă din primul an, în sala de expoziție municipală din Upplands Vasby, localitatea mea, situată la nord de Stockholm. Am avut atunci satisfacția să vând două lucrări: una dintre ele unei persoane private, iar cealaltă unei instituții publice. Au urmat contactele cu asociații de artă, numeroase și foarte active într-o țară în care susținerea organizațiilor civile are o lungă tradiție. Asociațiile de artă din Suedia au avut și au o mare importanță pentru viața artistică din ultimele decenii. În 1983, după o selecție riguroasă, am reușit să intru la «Salonul de primăvară» organizat, anual, de galeria de artă Liljevalchs konsthall (din Stockholm), cel mai important salon cu jurizare din Suedia. A fost o concurență mare, cu mii de candidați. Am participat de șase ori la acel salon, în primii mei ani în Suedia. El a constituit o trambulină în cariera mea, deoarece are o mulțime de vizitatori, unde am putut să mă fac cunoscută unui public numeros, să stabilesc multe contacte și să obțin, astfel, noi oportunități de a expune”, a arătat ea.
În anii '90 a început să primească numeroase oferte
În anii '90 a primit multe oferte de a expune și în țări europene, precum Danemarca, Norvegia, Germania, Anglia, Grecia, Olanda și Polonia.
“Am primit, de asemenea, comisioane importante de la liniile internaționale de croazieră, astfel că, de la sfârșitul anilor '90, picturile mele «navighează» pe mai multe oceane ale lumii. Uneori, primesc reacții măgulitoare și solicitări de achiziție a picturii mele de la persoane cărora le-a plăcut arta mea expusă la bordul ambarcațiunilor cu care au călătorit. La începutul anilor 2000 am participat la târgul de artă de la Shanghai, fapt care a dus la o colaborare fructuoasă, pe termen lung, cu o galerie din Hong Kong, «Connoisseur art gallery». Proprietarii galeriei respective au avut o numeroasă clientelă internațională și au reușit să-mi plaseze lucrările în diverse țări europene, dar și în SUA, America de Sud, Australia și în țări din Asia, precum: China, Taiwan, Coreea de Sud, Singapore, Japonia, Indonezia. Astăzi, sunt reprezentată cu arta mea în aproximativ 30 de țări. Realizările de la începutul anilor 2000, când am reușit să mă impun artistic într-o altă cultură și să primesc confirmarea unui public internațional, mi-au dat o mare satisfacție profesională. Anii colaborării cu galeriile din Asia au fost și ei importanți întrucât aproape toată producția mea din acei ani a fost destinată colaborării intense, mai ales cu galeria Connoisseur. În 2017, am fost premiată în Danemarca, la prestigiosul concurs internațional «Portrait Now», deschis artiștilor din țările nordice. Au fost înregistrate câteva mii de candidaturi, dintre care au fost admise doar 70 de lucrări. Tabloul premiat se numește «Sara și anturajul ei». De asemenea, sunt destul de mândră de misiunea de onoare pe care am primit-o de la municipalitatea Örebro, de a portretiza prima femeie în funcția de președinte al Consiliului Municipal. Pictura este montată în sala mare de ședințe a Primăriei”, menționează pictorița.
Printre temele abordate în picturile Dorinei Mocan se numără coarnele sucite ale berbecilor de pe insula Gotland, din Marea Baltică, ce îi reamintesc artistei de balada Miorița, dar și frumusețea feminină, asociată cu chipul mamei.
“Uitându-mă la producția mea artistică din ultimele decenii, constat că anumite momente, întâlniri au fost decisive pentru nașterea unei opere și chiar pentru dezvoltarea mea artistică. Sejururile mele lungi pe insula Gotland, din Marea Baltică, de la mijlocul anilor '90, au introdus elemente noi în arta mea, un nou tip de forță și energie, o bucurie și o claritate mai mare. Întâlnirea cu peisajul magic al insulei de corali mi-a îmbogățit pictura, care și astăzi poartă urme ale acestor călătorii fericite și inspiratoare. De pildă, o întâlnire importantă a fost cu arhitectura medievală, flora și fauna - păsările, pisicile și berbecii de pe insulă, ale căror coarne sucite m-au fascinat. Întâlnirea mea cu o turmă de oi, pe Gotland, în lumina ultimelor raze ale soarelui cald de apus, a fost în măsură să-mi creeze o trăire de natură aproape biblică. M-am simțit transportată. Oile de pe o pajiște, care s-au repezit spre mine, pe neașteptate, m-au dus cu gândul la România copilăriei, a cărei frumoasă baladă, «Miorița», vorbește tocmai despre un cioban și oile lui. În copilărie, am câștigat un concurs național de recitare cu această baladă, a cărei melancolie am purtat-o cu mine de-a lungul anilor. Cornul, un simbol al forței și al masculinității, a fost împrumutat de fetele din picturile mele pentru a le fortifica și a contesta rolurile tradiționale de gen, deoarece forța nu este de obicei echivalată cu fetele tinere”, menționează aceasta.
Ea mărturisește că, încă din copilărie, a fost fascinată de bunătatea și gingășia mamei sale.
“Încă din copilărie, am fost fascinată și captivată de bunătatea și gingășia chipului mamei mele, dar și de forța ei, de frumusețea prietenelor mele, și a tuturor femeilor, fetelor sau copilelor pe care le-am întâlnit în decursul anilor, în drumul meu. Majoritatea lucrărilor mele au tratat acest subiect, prin care m-am simțit aproape de propriul meu Eu feminin și totdeauna acasă în munca mea de creație. Inspirația începe, de obicei, într-un moment de mare uimire, curiozitate și fascinație față de ceea ce întâlnesc, iar această calitate e important de păstrat, nu numai pentru că este asociată cu bucuria de viață, ci pentru că arta mea își are baza acolo. Este de o importanță vitală să te oprești în fața lucrurilor cu încântare copilărească, fără a te grăbi și astfel a rata farmecul clipei. O pictură are punctul ei de plecare, în dorința de a împărtăși această întâlnire, trăire puternică, prin procesul de recreare și păstrare a acestui sentiment pe parcursul creației, până la finalizarea operei. Am înțeles cu mult timp în urmă că arta este strâns legată de viață și condiția pentru a crea este să fii îndrăgostit constant de viață, de ceea ce întâlnești în drumul tău, pentru a putea exprima toată această magie, fericire și suferință a existenței”, precizează Dorina Mocan.
Familia regală a Suediei, recunoaștere pentru pictorița târgumureșeancă
Recunoașterea valorii artistei născute la Târgu Mureș a venit inclusiv de la Familia Regală a Suediei, care îi apreciază picturile și a achiziționat un tablou pentru Prințesa Viktoria, viitoarea regină a Suediei.
“În toamna anului 1998, perechea regală a Suediei a vizitat expoziția mea de la o galerie din Stockholm. Dar acea vizită a fost precedată de alte trei întâlniri ale Majestăților Sale cu arta mea, în diferite contexte expoziționale. Prima a fost în 1996 când, în cadrul unor schimburi culturale între Suedia și Chile, am participat la o expoziție la Centro Cultural las Condes, Santiago de Chile, cu ocazia vizitei de stat a cuplului regal suedez în Chile. Din fericire, am reîntâlnit cuplul regal în anii următori, în două contexte expoziționale diferite, și am apucat să vorbesc cu Majestățile Lor în ambele ocazii când s-au oprit în fața tablourilor mele. Am fost recunoscătoare că am avut o discuție și un răspuns pozitiv la ceea ce am expus în ambele ocazii. Desigur, m-am bucurat când Regina Silvia și Prima Doamnă a Curții Regale Louise Lyberg (senior adviser la casa de licitații Bukowski) mi-au vizitat expoziția, la galeria din Stockholm. S-a întâmplat să fie și ziua mea de naștere. Toate tablourile fuseseră vândute în zilele anterioare, la vernisaj. Când Regina s-a întors cu Regele, o săptămână mai târziu, mi s-a părut jenant să nu putem oferi nimic Majestăților Lor. Le-am propus să prezint două lucrări noi în primăvara lui 1999. Zis și făcut. Iar una dintre ele, «Scara din Åminne», a fost achiziționată și oferită drept cadou de ziua Prințesei Viktoria, viitoarea regină a Suediei”, adaugă artista.
Și familia regală a României apreciază lucrările Dorinei Mocan
O altă familie regală, cea a României, avea să se numere printre cei care apreciază opera artistică a Dorinei Mocan, a cărei ultimă expoziție a fost vernisată, recent, la Institutul Cultural Român din Stockholm, prilej cu care Majestatea Sa Margareta și Principele Radu au admirat picturile artistei.
“Întâlnirea cu cuplul regal român de la expoziția mea amenajată la Institutul Cultural Român din Stockholm a fost fantastică din toate punctele de vedere. Vizita Majestăților Lor, în prezența ambasadorilor din diferite țări, politicieni suedezi de rang înalt, reprezentanți ai Casei regale suedeze și alți distinși oaspeți, a căpătat o valoare simbolică puternică pentru mine, după patru decenii de când am fost obligată să-mi părăsesc țara. Am simțit un interes sincer pentru arta mea din partea Majestăților Lor, prin întrebările pe care le-au adresat și prin modul în care s-au oprit și reacționat la unele dintre lucrările mele. Câteva săptămâni mai târziu, pictura «Fetița din Pompei» a fost achiziționată de perechea regală română și astăzi se află în Palatul Elisabeta, spre încântarea mea. Simt o mare satisfacție că această pictură se află pe tărâmul copilăriei și tinereții mele și că i s-a oferit un lăcaș atât de frumos și distins”, precizează pictorița.
După mai bine de patru decenii petrecute departe de țara natală, Dorina Mocan crede că a venit vremea ca arta ei să fie cunoscută și în România, prin intermediul unei expoziții.
“Mă gândesc la tânăra din mine, care a plecat curajoasă la drum, într-o țară străină, cu o valiză de 17 kg într-o mână și un fiu mic de aproape doi ani, în cealaltă. Aveam multe vise - în afară de o pregătire și experiență profesională - în acel bagaj, care a devenit din ce în ce mai bine umplut pe parcursul anilor și călătoriilor vieții. O reîntoarcere în locul de unde am plecat ar fi ca o sărbătoare, o celebrare. Intenția mea ar fi să-mi desfac această valiză a destinului și a timpului și să vedem ce s-a adunat, ce zace înăuntrul ei. În deceniile trecute, am ieșit în lume cu arta mea să văd unde mă aflu, în raport cu alte culturi. Am primit răspunsuri și satisfacția că arta mea e iubită și apreciată în lumea largă. Am primit, în ultimul timp, un feedback frumos și mă simt copleșită de modul în care un nou public român, cel de acasă, își exprimă sentimentele față de arta mea. Poate a venit timpul pentru următorul pas, poate cel mai mare și cel mai important dintre toate, cel al întoarcerii în meleagurile mele natale. Rămâne de văzut dacă și când acest lucru poate deveni realitate”, mai spune artista.
Deși Suedia e țara care i-a dat posibilitatea de a-și dezvolta cariera și a făcut-o să se simtă ca acasă, a purtat România cu ea tot timpul, în numele pe care nu și-a dorit niciodată să îl schimbe, dar și prin munca ei, ce a făcut ca numele țării să fie menționat mereu, atât la nivel național, cât și internațional.
“Port chiar cuvântul DOR în numele meu, cât trăiesc. Dar când trebuie să părăsești un loc ca să te integrezi într-o altă țară trebuie să te simți ca acasă în noua ta cultură, fără să simți dorul de țara natală, fără să-ți dorești constant să te întorci. Țara mea, România, am dus-o cu mine în suflet și zestrea mea culturală a fost într-un fel totdeauna prezentă în arta mea. Când mă gândesc la România, mă văd rătăcind singură și fericită în natură, în tinerețea mea, cu blocul meu de desen. Există și alte amintiri diferite, mai mult sau mai puțin frumoase, dar această imagine a memoriei îmi este cea mai dragă și se suprapune tuturor celorlalte amintiri. Prin lumina, forța entuziasmului, limpezimea și simplitatea ei a reușit să supraviețuiască trecerii timpului și distanțelor geografice. Am purtat România cu mine tot timpul, în numele meu românesc pe care nu mi-am dorit niciodată să îl schimb, iar prin profesia și munca mea culturală, numele țării a fost menționat în toate contextele, atât la nivel național, cât și internațional”, este confesiunea artistei.
Primul lucru menționat pe lista de biografie a unui artist este locul în care s-a născut
“Sunt mândră și am povestit mereu despre originile mele și despre începutul bun pe care l-am avut în țara mea natală, unde au existat școli de artă pentru copii încă din anii '60. Am avut astfel norocul să mă nasc și să cresc în România, fapt semnificativ, care este o parte importantă din mine, la fel cum copilăria și tinerețea mea trăiesc puternic în mine atâta timp cât exist. Desigur, nu mi-a fost greu să mă acomodez în Suedia, care mi-a dat posibilitatea de a-mi dezvolta cariera și m-a făcut să mă simt acasă în ambele culturi. Dar odată cu expozițiile mele de la Institutul Cultural Român, am descoperit un nou sentiment surprinzător, o căldură aparte în întâlnirea cu compatrioții mei. Dorul, amintirile au revenit și au dat naștere gândurilor și sentimentelor care au fost aproape tabu timp de patru decenii. Dar astăzi, spre deosebire de trecut, îmi permit să simt. Nu-mi interzic dulceața amară a dorului. Chiar și reîntoarcerea este permisă, chiar posibilă, într-un fel sau altul. Vom vedea”, conchide Dorina Mocan.
