Într-un fel de lăcomie, ce-și dorește să fie cât mai multe boabe de grâu la spic, încovoindu-i astfel ființa spre pământ, rupându-i semeața verticalitate înnăscută în așteptarea grăbită a rodului nefiresc, hipertrofiat, s-a turnat pe pământul românesc, nu ploaia libertății, pe care sufletul acestui neam însetat de moarte a așteptat-o cu sfânta legitimitate, ci ploaia toxică, acidă a libertinajului.
De-atunci grâul n-a mai fost grâu, ci un mutant feroce care l-a înlocuit, mimându-i menirea, înmulțindu-se înspăimântător, ca și cum poporul ăsta român a fost dublat, triplat peste noapte cu o populație străină de el.
Așa cred că s-au născut spontan “Acumiștii!”. Oamenii lui acum! Cei fără trecut și viitor, care tropăie în clipa prezentă, cu sentimentul unei asigurate și arogante nemuriri. Victimele de serviciu ale noului abator ideologic al istoriei. Entuziasmați la maximum, doar că sunt noi, “acumiștii” au ceva din bucuria celulelor cancerigene, marcate de mândria cinică că sunt altele și că nu recunosc memoria țesutului sănătos. Vesele că nu trebuie să plătească niciun tribut celor “vechi” care, prin moartea lor de fiecare zi, ne răscumpără viața noastră de zi cu zi, atât cât e! Voioși, țanțoși, siguri pe sine, dornici să nu învețe nimic și să uite fulgerător tot ce i-ar putea împiedica să-și devoreze, în tihnă, viața atomizată în clipe de neant, “acumiștii” nu vor solidariza nicicând în jurul unui ideal, al unei stări de spirit înălțătoare, dezinteresate, la temperatura morală a unei idei aparte, în schimb, vor aglutina chimic, cu o viteză uluitoare, în jurul unui interes meschin, de moment, individual sau comun, cristalizând egotic într-un bolovan de nesimțire, gata oricând, însă, să se prăvălească peste cel ce ar atenta să-i miște din vidul lor sufletesc.
Să nu le ceri nicicând “acumiștilor” să se revolte împotriva celor care pătează istoria și demnitatea martirică a acestui neam! Nu o vor face din simplu fapt că nu o cunosc și, mai mult decât atâta, nu vor s-o știe, de frică că greutatea memoriei, substanța suferinței conținute în ea, să nu le micșoreze cumva viteza acțiunii de atac, acum și aici, în perspectiva sinistrului profit de o clipă! Populație de acvariu, ce fuge de la geam la primul bobârnac dat de stăpân și care nu cunoaște nostalgia mării. De aici prăpastia, hăul sufletesc apărut în sânul acestui popor. Cumplita tragedie a omului liber de azi, obligat să trăiască printre semenii lui, “acumiști!” De la contactul zilnic, dureros, cu această generație spontană vin deznădejdea, descumpănirea profundă, nespusul lui amar sufletesc, al acestui “rest” de popor român, ce încă se încăpățânează cu sfântă inerție să mai existe!
Și totuși, sunt convins până la absoluta credință, că viața asta centrifugală, ce-și zdrobește ființa în fiecare zi de marginile reci și indiferente ale neantului, va îngenunchea, într-o zi, în fața acestui “rest” de neam românesc, ce gravitează milenar doar în jurul credinței lui!
Dan Puric, din volumul “Omul liber”
