O simplă privire aruncată pe planisferul istoric al omenirii dezvăluie un adevăr elementar: Când apa a dispărut, ori atunci când nesocotința omului i-a tulburat echilibrul, civilizațiile au murit. Creșterea salinității solului prin excesul irigărilor a surpat lent civilizația mesopotamiană dintre Tigru și Eufrat. Războaiele, cu distrugerile provocate lucrărilor hidrografice, au dus la stingerea civilizației Egiptului antic. Dizolvarea imperiului roman sub tăvălugul migrațiilor a tras după sine părăginirea vastei și exemplarei rețele de captare și aducțiune a apelor cu care Eterna Cetate dotase toate sucursalele sale, din Țara Galilor până în Libia și din Dacia Felix până în Peninsula Iberică.
...Rătăceam printre ruinele de la Leptis Magna, cetatea romană strangulată între Mediterana și nisipurile Saharei, încercând să-mi răspund care a fost adevărata dramă a acestei așezări, cândva atât de înfloritoare, încât cu două milenii în urmă își afirma trufia de a fi însemnat cea mai mândră localitate sudică de pe harta imperiului? Puțurile adânci fuseseră îndopate cu nisip, pe canalele care tăiau drum apei se zbenguiau șopârle, totul era copleșit de arșiță și uscăciune. Apa secătuise. Cetatea murise. Leptis Magna nu mai era decât un imens osuar de granit, calcar, marmură și porfir susținut de coloanele devorate de dinții nevăzuți ai furtunilor sahariene.
La Sabratha, pe același țărm, de sub scena teatrului antic străjuit de fantasticul decor a trei etaje de colonade suprapuse ca într-o patetică năzuință către lumea zeilor din cer, era săpat un puț. Singurul care mai avea apă din întregul oraș mort. În fosta piață de pește, ghizdurile de piatră ale puțurilor aveau buzele tăiate adânc de frecușul funiilor care trăseseră vlaga din venele lor, dar acum, din străfundurile seci, nu mai răspundea decât ecoul golului. Tot ceea ce cândva fusese fast și strălucire dispăruse odată cu apa. Cei ce trecuseră Sabratha prin foc și sabie uitaseră să cruțe singurul lucru care ar fi putut salva cetatea cucerită: ingeniosul sistem de aprovizionare cu apă a așezării roz de la marginea pustiului. Și cucerirea lor s-a dus în uitare. Sahara pândea la capătul zării și înaintarea ei n-a mai putut fi stăvilită atunci când lumea vegetală, lipsită de apa adusă pe canalele năruite, a dispărut înghițită de setea pământului. Asediul nisipurilor a învins. Cetatea s-a acoperit cu un giulgiu de pulbere adus de vânturi. Peste ea s-a așternut, pentru cincisprezece veacuri, uitarea.
Sahara m-a fascinat, m-a uluit cu nesfârșirea ei, cu dezolanta ei uscăciune, cu straniul ei relief lunar, când negru, ca o mare pietrificată, când izbucnind în verticale bazaltice, când domolindu-se în valurile dunelor mișcătoare, cu nuanțe albe, cenușii, galbene sau oranj. Abia aici înțelegi ce binefacere poate fi pentru om un strop de apă. Singurele locuri unde viața se înfiripă sunt rarele oaze, puncte verzi pierdute în nesfârșirea uscăciunii pustiului. Și totuși, Sahara e o colosală enigmă. În străfundurile ei se află imense rezervoare de apă dulce depozitată de milioane de ani ca într-o pușculiță de comori la care, până nu de mult, omul nu știa cum se poate ajunge. Atunci când apa era mai la îndemâna omului și zone întregi ale pustiului erau locuite, în vastitatea acestui pustiu au răsărit civilizații de mult dispărute, cum au fost cele de la Tissil și Ahoggar, despre care astăzi nu ne mai vorbesc decât picturile rupestre din peșterile și defileurile de piatră.
Șapte milioane de kilometri pătrați aparțin acum pustiului. Și totuși, în era terțiară, acum 40 de milioane de ani, aici au existat codri adânci, cu specii de arbori dispărute din flora de azi a Terrei, pe care botaniștii încearcă să le reconstituie în atlase studiind trunchiurile florei pietrificate de siliciu. Încă în vremea începuturilor civilizației Egiptului antic, Sahara avea - cel puțin în zonele ei montane - o altă înfățișare datorită rămășițelor de păduri care mai păstrau ceva umiditate, menținând o climă suportabilă. Nordul ei, de sub Atlas până la munții Etiopiei, era încă verde și mănos în vremea războaielor dintre cartaginezi și romani. Fabuloasa Lydie - cum era numită Africa de către romani, deși continentul nu era cunoscut încă în totalitatea lui - nu și-ar fi justificat nici numele și nici marile construcții de la marginea pustiului dacă Sahara ar fi fost și atunci cea care ni se înfățișează astăzi ochilor. Valul secătuirii și instalarea atrocei clime sahariene a pogorât ucigător, alungându-i pe oameni abia cu treizeci și cinci de secole în urmă. Pinii mediteraneeni, măslinii și chiparoșii s-au retras tot mai mult către coastă, cedând locul nisipurilor zburătoare. Paleoclimatologia încearcă să dezlege enigmele apariției Saharei începând cu cea de-a doua jumătate a erei terțiare, până când cel mai mare deșert al Terrei s-a instalat definitiv. Cheia pusă să dezlege marele sinistru la scară continentală rămâne tot apa. Vastitatea spațiului african în zona lui boreală, permanentul anticiclon cu presiuni înalte, calde și reci, imposibilitatea pătrunderii curenților de aer nordici sau ecuatoriali în adâncul continentului au facilitat instaurarea deșerturilor, a căror înaintare n-a mai putut fi de nimic stăvilită. Ecosistemele regiunilor cândva locuite și cultivate de oameni s-au dezechilibrat, procentul de deșertificare s-a extins, zone tot mai vaste au devenit aproape total abiotice. De pe culmile marelui Atlas, acolo unde zăpezile sunt veșnice, apa se prăvălește în timpul verii spre deșert, provocând eroziuni catastrofale. Ea n-are timp să înainteze prea departe în drumul ei firesc spre ocean, căci nisipurile o sug și uscăciunea își reinstaurează domnia. Omul a venit să desăvârșească opera distructivă a calamităților naturale. Savantul francez André Aubréville, care studiază de timp îndelungat drama vegetației sahariene, scrie: “Mai înainte chiar ca agricultura sedentară să fi defrișat pădurile, vânătorii, păstorii, triburile războinice care se deplasau în căutarea de noi teritorii, populațiile împinse tot mai departe de masacrele sângeroase, de epidemiile care pustiau așezările precare, goana după sălbăticiuni, tot ceea ce era «incomodat» de pădure nu cunoștea decât un procedeu pentru obținerea spațiului vital: focul”.
Pădurile au fost astfel înlocuite cu savane, acestea, la rândul lor, cu mărăcinișuri din ce în ce mai rare, nisipurile și-au pornit marșul lor ucigător, călcând pe urmele omului. Centura de foc a Saharei a început să coboare din ce în ce mai spre sud ca o mare a uscăciunii întinsă din Mauritania până în Etiopia, amenințând să facă și mai aridă zona Sahelului. Acea fâșie de pământ care trece peste Senegal, Mali, Sudan, Volta Superioară, Niger și Ciad, unde apa, tot mai precară, tot mai pe sponci, n-a avut nevoie decât de câțiva ani consecutivi de secetă pentru a transforma întreaga regiune într-o teribilă “centură a morții”.
Dincolo de Satael, sudul reintră în drepturile lui tropicale și ecuatoriale, dar Sahara înaintează implacabil spre el, înghițind în fiecare an 40-50 km din spațiul verde. Abundența apei de dincolo de Tropicul Racului nu mai poate ține piept înaintării pustiului, defrișările masive care lasă în urma lor vegetații fragile, incapabile să țină piept eroziunilor împing inexorabil deșertul spre zonele sudice. Marele rezervor de umiditate din centrul Africii se diminuează treptat și puterea lui de viață descrește. Ceea ce părea că se poate regenera la nesfârșit prin climatul perpetuu cald și supraîncărcat de vlagă dă semn de epuizare. Astăzi, jungla, pădurea “virgină” nu mai ocupă decât o zecime din zonele climatului favorabil ei. Codrii africani, al treilea “plămân” al planetei după taigaua siberiană și marele bazin forestier transamazonian, cedează încetul cu încetul locul culturilor de plante agroalimentare și industriale, pentru extinderea cărora procedeul aparține aceleiași “soluții finale”: focul. În cenușa lui abia arată și amestecată cu solul defrișat se seamănă bumbac și arahide. Trei-patru recolte succesive de înalt randament, obținute datorită îngrășământului pe care îl constituie cenușa, apoi ploile tropicale “spală” stratul arabil și desfrâul eroziunilor începe. Alte păduri subecuatoriale sunt condamnate să dispară pe veci. Și ciclul infernal continuă. Dinspre nord pândește cu ochi galbeni, secătuiți de arșiță, Sahara. Plămânul african al Terrei este ciopârțit și puterea de respirație a planetei scade, accentuându-i gâfâiala cu care această “navă spațială” cu patru miliarde de pasageri la bord, și cu resursele strict limitate, își continuă cursa spre viitor. Un viitor ce trebuie să aparțină lucidității și unei gestiuni mai înțelepte asupra resurselor “navei” pentru ca ținta ei să fie viața, și nu neantul.
(Din Almanahul “Scînteia” 1978)
IOAN GRIGORESCU
