Penuria în abundenţa apei este accentuată catastrofal şi de inegalităţile de consum. Economia modernă cere apă, din ce în ce mai multă apă, indiferent de modul cum natura a repartizat-o pe glob. Ca şi petrolul, această vitală resursă, fără de care continuarea dezvoltării apare de neconceput, este prost repartizată şi, în plus, şi mai prost gestionată. Peste toate acestea, acolo unde consumul apei este excesiv datorită unei aparente abundenţe, poluarea loveşte necruţător, făcând imense cantităţi de apă improprii uzului casnic, agricol sau industrial. Risipa excesivă merge mână în mână cu poluarea intensivă. Capitalul - apă, dacă nu se anunţă epuizabil, se arată ireversibil degradabil. Un capital care, chiar dacă nimic nu-şi adaugă şi nimic nu “pierde”, poate aduce, prin proasta lui gestiune, incalculabile pagube. “Consumul” lui demonstrează aceeaşi inechitate care guvernează majoritatea resurselor planetei. În ţările subdezvoltate, un om abia foloseşte pentru nevoile sale biologice, pentru agricultura şi economia sa un infim volum de aproximativ 40-60 de litri pe zi. În zonele dezvoltate ale lumii, acest consum este de peste 7.000 de litri, din care 6.500 revin agriculturii şi industriei, iar 500 litri (de peste 12 ori mai mult decât au la dispoziţia lor două treimi din populaţia globului!) necesităţilor casnice. După toate previziunile, nevoile mondiale de apă se vor tripla până la sfârşitul secolului nostru.
N-a fost îndeajuns de înflăcărată imaginaţia poeţilor pentru a cânta aşa cum s-ar fi cuvenit apa. Dar atunci când i-au zis “izvor al vieţii”, ei au spus totul. Căci “metafora” aceasta este adevărul suprem, pura realitate, începutul şi sfârşitul. Stratul de humus care acoperă scoarţa pământului ce ne hrăneşte este opera apei. Cernoziomul, cea mai fertilă parte a ogoarelor noastre, este lucrarea ei. Fără apă n-ar fi putut exista flora, procesul de fotosinteză al plantelor ar fi fost necunoscut pe Terra şi tot ceea ce fertilizează pământul - biomasa terestră - n-ar fi întrunit condiţiile necesare vieţii. Acolo unde apele năvalnice au spălat stratul de humus este nevoie de zeci şi sute de ani ca acesta să se refacă.
Indispensabilă funcţionării celulelor vii, indispensabilă funcţionării organismelor vegetale şi animale, apa intervine într-un mod la fel de fundamental în “metabolismul” colectivităţilor umane şi al economiei planetare. Cererea faţă de această preţioasă materie primă creşte continuu. Deşi, în principiu, apa este foarte răspândită, “înnoindu-se” mereu, ea poate să ne lipsească, deoarece, la nivelul societăţilor umane, ea joacă un triplu rol: cel pe cărei l-a hărăzit natura în complexitatea vieţii biologice, cel de aliment şi cel de purificator al deşeurilor biologice. Nu este suficient să avem apă îndeajuns, ea trebuie să mai fie şi curată. Atunci când invazia noxelor produse de industrie şi de marile aglomerări umane copleşeşte volumul de apă dulce aflat la dispoziţie, această “sursă a vieţii” se degradează, se compromite, intră într-o prelungită agonie şi moare... De aici, necesitatea instaurării unei “politici a apelor”, depunerea unor eforturi concertate pentru depoluarea râurilor, fluviilor şi a lacurilor, exercitarea unei gestiuni severe asupra rezervelor existente.
O politică a apelor implică o nouă atitudine faţă de perspectivele propriei noastre civilizaţii. Înseamnă a cunoaşte şi a prevedea. A apela la luciditate prin sensibilizarea opiniei publice în vederea luării măsurilor pentru cruţarea rezervelor existente şi a economisirii lor. Pământul este încă departe de a deveni grădina visată de poeţi. 60 la sută din uscatul lui este format din zone aride şi semiaride. Sute de milioane de oameni trăiesc sub continua ameninţare a penuriei apei. Potrivit statisticilor, mai mult de două treimi din populaţia lumii nu are asigurată apa salubră! După datele furnizate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, 90 la sută din populaţia rurală a “lumii a treia” foloseşte constant apă insalubră şi contaminată, ceea ce face ca sute de milioane de oameni să fie afectaţi de boli specifice acestor regimuri, fapt care provoacă zilnic moartea a peste 25.000 de oameni din cauza maladiilor transmise prin apă!
În fiecare an apar pe glob 200 milioane de cazuri de schistosomiază, 20-40 milioane de îmbolnăviri de onchocercoză, 160 milioane de victime ale paludismului şi peste 400 milioane de gastroenterite. De fiecare dată, acelaşi responsabil: apele contaminate. Dizenteria şi febra tifoidă sunt boli endemice care produc adevărate ravagii în populaţia unor ţări subdezvoltate unde instalaţiile sanitare rudimentare, lipsa canalizării fac ca apele contaminate să pătrundă în pânzele freatice de unde este scoasă apa potabilă. Deşi în ţările dezvoltate apa conţine mai puţine deşeuri provenite din uzul ei casnic, noxele industriale care asaltează apele nu sunt mai puţin nocive pentru populaţii. Compuşii chimici complecşi care fac parte din deşeurile unor procedee industriale moderne nu sunt întotdeauna complet eliminaţi prin staţiile de epurare, ajungând astfel în cursurile de apă, în lacuri sau în pânzele freatice, de unde pot pătrunde în reţeaua de consum, provocând efecte nocive atât asupra vieţii acvatice, cât şi asupra omului. În perioadele de nivel minim al apelor curgătoare care străbat marile zone industriale ale Europei şi Statelor Unite, volumul apelor uzate din matca râurilor şi fluviilor poate ajunge la 90 la sută!
“Foamea” de apă a civilizaţiei contemporane se explică prin factori care accentuează şi mai mult decalajul dintre consum şi resurse. Chiar şi Statele Unite, cel mai mare consumator de apă dulce din lume, se văd confruntate cu perspectiva unei penurii cronice, care îşi anunţă intrarea într-o fază de acutizare încă din primele decenii ale viitorului secol. De pe acum, în state ca New York, Colorado, Texas, Dakota de Sud, Pennsylvania, New Jersey şi California se resimte efectul consumului excesiv, înregistrându-se cereri tot mai mari de apă potabilă pe care resursele locale sunt departe de a le putea satisface. Mari oraşe ale lumii, ca New York, Paris, Tokio, Rio de Janeiro, Sao Paulo, Baku, se descoperă, la perioade din ce în ce mai apropiate, cu rezervele de apă coborâte sub cota de alertă, dincolo de care se impun raţionalizarea cantităţilor furnizate industriei şi consumului casnic, introducerea unor orare ale “ceasurilor umede” şi “ceasurilor seci”. De trei ori în ultimii zece ani, municipalitatea unui oraş ca Tokio, unde trăiesc şi muncesc aproximativ 12 milioane de oameni, s-a văzut obligată de situaţia critică a aprovizionării cu apă dulce să introducă raţionalizări draconice, reducând cu o cincime până la o treime consumul casnic şi cu şapte până la zece la sută volumul apelor industriale. Parisul, căruia cu mai puţin de un secol în urmă Sena îi astâmpăra din belşug setea, s-a văzut în vara lui 1976 pus în situaţia de a închide în repetate rânduri robinetele, rezervoarele de apă potabilă diminuându-şi în mod îngrijorător conţinutul, tradiţionalele surse fiind grav compromise de scăderea debitului şi de atacul continuu al poluării.
Rapida dezvoltare a industriei, continua sporire a suprafeţelor irigate, creşterea populaţiei şi ridicarea nivelului de trai sunt tot atâţia factori care fac să se mărească decalajul dintre rezervele şi consumul de apă potabilă. Numai 10-15 litri de apă îi erau suficienţi zilnic unui om din evul mediu pentru a acoperi toate nevoile sale, inclusiv cele legate de manufactură. În secolul trecut, înainte de generalizarea procesului de industrializare, această cantitate crescuse la 45-50 litri zilnic. Astăzi, numai pentru necesităţile casnice ale unui individ se consumă, în medie, între 150 şi 300 litri de apă potabilă pe zi, cantitatea “cerută” de un locuitor al Statelor Unite fiind dublă sau triplă. Dacă la aceasta se adaugă şi consumul de apă în industrie şi agricultură, un francez are nevoie de 1.200 litri zilnic, iar un american de 6.500. Asta, în vreme ce pe vaste zone ale Pământului, un om nu poate spera la mai mult de câţiva litri pe zi, ba, pe alocuri, această cantitate este şi mai redusă. De unde să se acopere necesităţile impuse de irigarea agriculturii, care cere un minimum de 2.000 metri cubi pentru un hectar într-un an, fiecare tonă de cereale produsă solicitând o mie de metri cubi, iar fiecare tonă de orez, patru mii!
Industria şi agricultura sunt cei doi mari consumatori de apă şi, totodată, cei mai mari furnizori de substanţe poluante deversate în apa dulce a globului. Apa folosită la irigaţii “trage” după ea în pânzele freatice din subteran, în râuri şi lacuri o importantă cantitate de îngrăşăminte chimice şi pesticide care nu se încorporează în sol şi nici nu se evaporă. Chiar dacă, în agricultură, apa este aparent definitiv “consumată”, în cele din urmă, ea nu întârzie să reintre în ciclul hidrologic şi să cadă asupra uscatului sub formă de ploaie. Dar jocul vânturilor şi al climei face prea puţin probabilă căderea ei acolo de unde s-a ridicat în nori prin evaporare. Singurele ţări care dispun de o mai mare “libertate de opţiune” sunt cele din zonele temperate, care au o alternanţă mai echilibrată între regiunile aride cu cele marcate de un excedent de umiditate. În aceste zone, o politică a apelor este mai uşor de realizat prin dirijarea excesului către regiunile secătuite. Exemple există. Phoenix, în Arizona, a dispărut de pe hartă în 1899, în urma a doi ani consecutivi de catastrofală secetă, deşi oraşul fusese fondat pe malul drept al Fluviului Sărat. După construirea barajului de reţinere a apelor pe acest fluviu şi după realizarea reţelei de irigaţii terminată în 1911, pe valea lui s-au reîntors fermierii. Astăzi, această vale este locuită de 750.000 de oameni, iar recoltele ei de bumbac reprezintă doi la sută din totalul producţiei americane. Tot aşa, barajul construit la Assuan, în Egipt, a reuşit să fertilizeze prin reţeaua de irigaţii adăpată de marele lac de acumulare o vastă zonă de maximă ariditate, unde ploile nu cad decât o singură dată într-un deceniu. Cinci-şase ploi într-o viaţă de om!
(Din Almanahul “Scînteia” 1978)
IOAN GRIGORESCU
CÂND NATURA ESTE PENTRU UNII “MUMĂ”, IAR PENTRU ALŢII “CIUMĂ”
Inegalitatea consumului de apă este de la sine grăitoare pentru gradul de dezvoltare atins în diferite zone ale lumii, în vreme ce omul nu are nevoie decât de 4 litri de apă pe zi pentru a supravieţui - indiferent de zona în care trăieşte - şi când consumul socotit “optim” în ţările europene este de 150-200 litri, un american “consumă” 630 litri de apă zilnic, de 11,5 ori mai mult ca un locuitor al Afganistanului şi de peste 10 ori mai mult decât un locuitor al Indiei!
