Sărbătoarea de care tocmai ne-am bucurat zilele trecute este una cu totul specială pentru că surprinde legătura indiscutabilă a creștinismului cu sinagoga iudaică, dar și a noastră, a românilor, cu strămoșii noștrii romani. Denumirea de Cincizecime surprinde atât aspectul temporal al praznicului, la cincizeci de zile după Înviere, cât și apropierea de praznicul omonim în cadrul căruia evreii rememorează primirea Legii pe Muntele Sinai. Cu timpul, ei i-au mai adăugat și o componentă agrară numind-o Sărbătoarea Secerișului, în cadrul ritualurilor aducând ca jertfă la altar snopi din spice de orz. Această componentă am păstrat-o și noi, prin sate existând obiceiul ca femeile să aducă la biserică coronițe din grâu sau orz care sunt stropite cu apă sfințită și apoi sunt așezate la crucile de la troițe.
În popor sărbătoarea se numește Rusalii, cuvânt ce provine din latinescul Rosallia, o sărbătoare romană a florilor și a belșugului. Mărturisesc că cel mai mult mi-a plăcut o denumire din dialectul napoletan care numește sărbătoarea Pasca Rusata, adică Paștele Trandafirilor, în amintirea unui vechi obicei roman care presupune ca în această zi femeile și fetele să presare petale de trandafiri pe mormintele celor adormiți, iar dacă aceștia căzuseră în luptă și nu aveau morminte, petalele erau presărate în ape curgătoare. Poate este doar o fericită coincidență așezarea Moșilor de vară, adică pomenirea morților în sâmbăta din ajunul Rusaliilor…Sau poate nu!?
Întorcându-ne la praznicul propriu-zis, cred că pentru a-i înțelege teologia trebuie să aruncăm o privire atentă asupra icoanei. Toate iconele bizantine ale Cincizecimii sunt de-a dreptul spectaculoase, prezentându-ne un spațiu amplu deschis al unei Biserici cosmice în centrul căreia se află, în stare de extaz mistic, cei doisprezece apostoli. În partea de sus vedem cerurile deschise din care se revarsă limbile de foc, energii necreate concentrate în Duhul Sfînt și, în general, pe această imagine se oprește îndeosebi ochiul privitorului. Aș vrea, însă a vă atrage atenția asupra planului de jos al icoanei, un tărâm întunecat simbolizând, fără îndoială iadul cel mai de jos. Aici se află, uneori în spatele unor zăbrele de fier, un personaj enigmatic îmbrăcat în mantie regală și cu coroană pe cap. Inscripția de pe capul regelui-prizonier ne edifică în legătură cu identitatea sa: Cosmosul, iar înarmați cu această nouă informație toată perspectiva asupra icoanei și, implicit, a praznicului se schimbă. Sărbătoarea nu-i mai privește doar pe apostoli, ci capătă o alură cosmică, prezentându-ne, sub chipul bătrânului monarh sătul de zile, Universul rob al Stăpânitorului acestei lumi, cum spunea Paul Evdokimov. Conform aceluiași autor, noaptea ce îl înconjoară pe rege reprezintă întunericul și umbra morții, iadul universalizat, din care se desprinde lumea nebotezată care tinde spre lumina evangheliei lui Hristos. Regele captiv are în mâini, pe o eșarfă, douăsprezece suluri de papirus, simbolizându-i pe cei doisprezece apostoli în propovăduirea lor, precum și misiunea universală a acestora.
Regele-cosmos este, probabil, prizonierul propriei aroganțe frizând nemurirea, dar în cele din urmă și pe mormântul său va presăra cineva petale de Paștile Trandafirilor.
Preot Daniel Cota, Rușii Munți
