Sânzienele sunt sărbătorite pe 24 iunie, ziua în care se face pomenirea nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. În calendarul popular, ziua de 24 iunie este cunoscută și sub denumirea de “Cap de vară”, pentru că acum soarele ajunge la apogeu.
Potrivit tradiției, Sânzienele plutesc în aer sau umblă pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie, cântă și dansează, împart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile căsătorite, înmulțesc animalele și pasările, umplu de leac și miros florile, tămăduiesc bolnavii și apără semănăturile de grindină.
În ajunul Sânzienelor, pe 23 iunie, fetele culegeau de pe câmp flori de sânziene și împleteau cununi pe care le aruncau peste case. Dacă acestea se agățau de horn, era semn că se apropie cununia. Cei în vârstă aruncau coronițe peste casă, pentru a afla când vor muri. Se credea că atunci când coronița va cădea de pe acoperiș, moartea este aproape.
Tot în noaptea de Sânziene, fetele își puneau sub pernă flori de sânziene pentru a-și visa ursitul. În unele zone ale țării, fetele agățau coronițele în diferite locuri și dacă a doua zi le găseau pline de rouă, era semn că se vor mărita în vara care urma să înceapă. Exista și obiceiul ca florile împletite în cununi să fie duse în ocolul vitelor, unde, cu ochii închiși, să fie date spre mâncare vitelor. Se credea că după cum va arăta vita venită să mănânce cununa, așa va fi și viitorul soț!
În noaptea de Sânziene, flăcăii aprindeau focuri, învârteau făclii și strigau: “Du-te soare, vină lună,/ Sânzienele îmbună, Să le crească floarea-floare,/ Galbenă, mirositoare, fetele să o adune, să le așeze în cunune, Să le prindă-n pălărie,/ Struțuri pentru cununie, Boabele să le rostească,/ Până-n toamnă să nuntească!”.
Gospodarii puneau în seara din ajunul sărbătorii nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, flori de Sânziene la colțul casei dinspre răsărit. Dacă în următoarea zi găseau în coronițe păr de la animale, era semn că vor avea parte de un an sănătos și roditor pentru animale.
Bătrânele satului adunau în zorii zilei de 24 iunie, din locuri necălcate, roua Sânzienelor. La întoarcerea spre casă, dacă nu vorbeau și nu întâlneau pe nimeni, puteau oferi roua ca leac pentru sănătate și dragoste.
Numele de Sânziene desemnează pe de o parte zânele bune, dar și florile galbene ce înfloresc în preajma zilei de 24 iunie.
Sânzienele ca zâne, pot fi aducătoare de rele dacă oamenii lucrează în ziua de 24 iunie. Dacă nu sunt cinstite, stârnesc vijelii și lasă câmpul fără rod și florile fără leac.
Florile de culoare galbenă - sânzienele, erau considerate a fi plante de leac. În vechime, ele erau vândute cu ușurință pe 24 iunie. Cei care vindeau flori strigau în această zi: “Ia sânzienele, sunt bune de leac, aduc noroc!” sau “Apără de toate relele, de toate bolile!”.
Sânziana, planta erbacee din familia Rubiaceae, are două denumiri zonale: sânziana (Oltenia, Banat, Transilvania, Bucovina, Maramureș, nordul Moldovei) și drăgaica (Dobrogea, Moldova de sud și centrală, Muntenia).
Dansul Drăgaicei
Zeița agrară, protectoare a lanurilor înspicate de grâu și a femeilor măritate, sinonimă cu Sânziana, este, în Muntenia, sudul Moldovei și Dobrogea, Drăgaica.
Aceasta se naște la 9 martie, echinocțiul de primăvară în Calendarul iulian, la moartea Babei Dochia, crește și se maturizează miraculos până la 24 iunie, ziua solstițiului de vară în Calendarul gregorian, când înflorește planta ce-i poartă numele, sânziana sau drăgaica și este invocată de fecioare la vârsta căsătoriei și de neveste cu copii în brațe în timpul dansului ei nupțial, Jocul Drăgaicei. În obiceiurile, credințele și folclorul românesc, Drăgaica păstrează amintirea Marii Zeițe neolitice, divinitate lunară, echinocțială și agrară, identificată cu Diana și Iuno în Panteonul roman și cu Hera și Artemis în Panteonul grec.
Drăgaica sau Sânziana, numită în diferite zone etnografice Dardaica, Împărăteasa, Stăpâna Surorilor, Regina Holdelor, Mireasa, ar umbla pe Pământ sau ar pluti prin aer în ziua solstițiului de vară și s-ar desfăta, cântând și dansând; împreună cu alaiul său nupțial format din zâne fecioare și fete frumoase, peste câmpuri și păduri. În cetele de Drăgaică din sudul Munteniei, fata care joacă rolul zeiței este îmbrăcată ca o mireasă, cu rochie albă și cu cunună împletită din flori de sânziene (drăgaica) pe cap, însemn al cununiei.
În timpul ceremoniei nupțiale, zeița bagă bob spicului de grâu și miros plantelor de leac, vindecă bolile și suferințele oamenilor, în special bolile copiilor, apără holdele de grindină, furtuni și vijelie, ursește fetele de măritat etc. Dar, când i se nesocotește ziua, ea stârnește vârtejuri și vijelii, aduce grindina, ia oamenii pe sus și îi îmbolnăvește, lasă florile fără leac și miros. După Dansul Drăgaicei din ziua când și soarele joacă pe cer la amiază, apar primele semne că vara se întoarce spre iarnă: începe să scadă lungimea zilelor și să sporească nopțile, se usucă rădăcina grâului paralel cu coacerea bobului în spic, răsare pe cer constelația Găinușei (Cloșca cu Pui), florile își pierd din miros și din puterea tămăduitoare de boală, cucul încetează să mai cânte, apar licuricii în păduri, se întoarce frunza pe ulm, plop și tei etc.
Manifestările cultice de altădată, de cinstire a zeiței agrare, au devenit ocazii de întâlnire și cunoaștere a tinerilor în vederea căsătoriei și apoi, vestite târguri, bâlciuri și iarmaroace de Drăgaică, Sânziene și de Fete.
Jocul Drăgaicelor a fost atestat pentru prima dată în Moldova de către Dimitrie Cantemir și apoi în Muntenia și Dobrogea. Ovidiu Bârlea aprecia că, spre deosebire de Lazăr, unde ritualul este dedus din textul folcloric, ritualul Drăgaicei a fost reconstituit numai din informațiile de natură etnografică. Versurile, atunci când apar, sunt numai un îndemn la joc.
Ceata era formată din fecioare, două sau patru la număr, din care una sau două îmbrăcate băiețește. Când avea și steag, ceata număra cinci persoane. Fetele se numeau Drăgaicuțe sau, în Teleorman, Drăgan și Drăgaica. Flăcăul care le cânta din fluier sau cimpoi nu avea nici un rol în desfășurarea jocului. Din recuzita Drăgaicei nu lipsea năframa, marama, basmaua, ce se flutura în timpul dansului. În unele sate din sudul țării, cetele purtau un steag împodobit cu basmale colorate, usturoi, spice de grâu, asemănător steagului purtat de călușari. Steagul Drăgaicelor în județul Teleorman era făcut dintr-o prăjină de 2-3 m, căreia i se atașa în vârf o cruce de lemn. Pe steag, în vârf, se legau usturoi și flori de drăgaică (sânziene), iar pe brațele crucii se agățau mărgele, brățări, multe tichiuțe și hăinuțe de copii. Când jucau Drăgaicele, mamele le dădeau diferite piese de îmbrăcăminte ale copiilor să le pună pe steag și să le joace. Pelinul și florile de sânziene îi confereau steagului purtat de fetele teleormănence calități apotropaice și purificatoare captate prin acte magice în favoarea copiilor.
În unele sate, participantele purtau câte o coasă sau o seceră, amănunt important pentru descifrarea funcției rito-magice a dansului. În scenariul ritual care însoțea cultivarea grâului, începând cu aratul și semănatul și terminând cu recoltatul și pregătirea pâinii, Drăgaicei îi aparținea secvența când holdele de grâu erau “în pârg”, înainte de recoltat. Semnificațiile inițiale ale obiceiului sunt legate de compararea fecioarelor din ceata Drăgaicei cu holdele de grâu aflate în pragul rodirii și transferul fertilității în dublu sens: vegetal și uman. Poziția solstițială a obiceiului îi conferea însă și o valoare rituală în scurgerea timpului. De-a lungul unei îndelungate evoluții, jocul Drăgaicei a devenit un ritual pol funcțional: ajută “să bage bob grâul”, “să coacă holdele”, să apere copiii de boli și altele.
După informațiile mai vechi, ceata colinda mai multe sate, în timp ce sursele documentare recente limitează acțiunea ei la nivelul unui singur sat, în vatra sau în vatra și moșia acesteia. Drăgaicele făceau pași dansanți, săreau și se duelau cu coasele, mai ales atunci când se întâlneau două cete, rupeau bucăți din năframele purtate și le împărțeau pe la casele colindate. Data de desfășurare a Drăgaicei (jocul este atestat în sudul și estul țării unde Sânzienele se numesc Drăgaice) este fixă, 24 iunie, în imediata apropiere a solstițiului de vară, când, după credința populară, soarele joacă de bucurie în momentul răsăritului.
Timpul care se naște la solstițiul de iarnă, marcat de creșterea zilei, ajunge la maturitate la solstițiul de vară. Odată cu maturizarea timpului, se maturiza însă și recolta, în special grâul, care urma să fie recoltat. Apariția coasei nu poate avea altă semnificație în acest străvechi obicei decât secerarea (omorârea) plantelor care și-au împlinit menirea parcurgând drumul de la sămânță semănată, la sămânță recoltată. De aici până la reprezentarea morții cu coasa în spate, cu care seceră neîncetat viețile omenești, este numai un pas. Moartea cu coasa este simbolul introducerii omului în marele ritm al naturii: omul este o sămânță care germinează, crește, se înmulțește și moare. Duelul cosmic dintre vară și iarnă, dintre zi și noapte este câștigat într-un an de două ori de forțele benefice și de două ori de forțele malefice. Lupta cu coasele, ca și opoziția dintre dansatoarele perechi, amintesc de ceea ce se petrece în alt dans ritual, jucat inițial la echinocțiul de primăvară, Călușarii. Drăgaicele par a reprezenta cele două forțe aflate în permanentă opoziție, dar care își împart victoriile cu exactitate astronomică.
(azm.gov.ro/datini-traditii-si-obiceiuri -populare-romanesti-in-luna-iunie/)
