Dând frâu liber reveriei, mă regăsesc din nou în lumea aceea paradisiacă, în mijlocul cetei de copii alergând pe ulițe, când praful pe ulițe ne ardea la tălpi, iar soarele parcă ni se topea în creștetul capului și tânjeam să ne cufundăm în undele pârâului Sărata. Dar nu aveam răbdarea de a sta acolo, în apă, să-i simțim răcoarea, ci ne stropeam, alergam și ne bălăceam, până o tulburam de tot. Atunci ne retrăgeam pe maluri și așteptam un timp limpezirea ei. Pârâul era firav și, spre a-l face practicabil, pentru scaldă și pescuit, îi zăgăzuiam cursul, construind cu multă trudă și migală un tău, din pământ înierbat și lemne. La tău munceau pe rupte toți copiii de prin împrejurimi; numai trebăluind își câștigau dreptul de a se îmbăia și a pescui acolo.
De regulă prindeam țipari și pești mici, cât degetul, dar știam să ne bucurăm enorm. Bălții noastre mocirloase - dar care ne asigura atâta fericire - îi dădeam, cu mândrie, denumirea tuturor mărilor învățate la lecțiile de geografie: Marea Neagră, Marea Mediterană, Marea Egee... Iar peștii, țiparii, broaștele și celelalte viețuitoare, pe care le pescuiam, căpătau, în imaginația noastră, proporții fantastice - erau: rechini, caracatițe, șerpi de mare, balene gigantice...
Urmau apoi celebrele demonstrații de înot, care debutau cu săritura de la “trambulină” (un trunchi de copac întins de pe mal), în urma căreia curajoșilor “înotători” li se împlântau capetele în nămol, ei zvârcolindu-se și dând din picioare în culmea deznădejdii, gata să se sufoce, până apucau “salvamarii” să-i tragă de picioare afară...
Dar cel mai bine îmi amintesc de o zi de vară, de altădată, când, de frica bunicii, eu și fratele meu, Ucu, am țâșnit din apă alergând spre cimitirul din apropiere, să ne uscăm hainele, pe care le îmbrăcasem curate abia în dimineața aceea. În timp ce ne zvântam acolo, la soare, cu straiele întinse pe cruci, ne-a atacat cu furie țapul cel negru, care împărățea, împreună cu întregul neam căpresc, peste hățișurile de salcâmi și vițe de mure. Și așa goi, cum eram, ne-a articulat câte un cap în dos, de ne-a zvârlit cât colo prin buruiene. După ce ne-am adunat, cu chiu cu vai, de pe jos, am preferat să ieșim din ascunziș și să ne încasăm cuvenita “papară” de la bunica, decât să ne înfruntăm cu țapul. Dar trebuie să spun că bunica Zanfira, care ne-a îngrijit și ne-a vegheat în copilărie, era de o mare bunătate. Noi însă eram zvăpăiați și neascultători, și numai folosind, din când în când, nuiaua ne putea aduce pe calea cea dreaptă. Deși eram neastâmpărați și îndărătnici, în sinea noastră o iubeam enorm. Chiar, câteodată, ne trezeam din somn plângând, speriați că a murit bunica. Era un gând pe care nu-l puteam accepta nici în vis. Și nici acum nu-l putem accepta. Ea pentru noi continuă să rămână vie!
EUGENIU NISTOR
(foto: Octav Angheluță - Copii pe uliță)
