Dobitocul cel negru - cum îi spunea bunica țapului sătesc -, din pricina căruia am îndurat atâta spaimă în copilărie, era al unei familii maghiare. Al singurei familii maghiare din sat. Feri era un om cumsecade, greoi, masiv, cu mișcări încete, văietându-se mereu de dureri de picioare, puse pe seama unui reumatism dobândit în timpul războiului și al prizonieratului din Rusia. Lelea Rojă era, în schimb, mică, sprintenă și guralivă. Avea bune relații cu bunica, cu care de multe ori stătea la taclale, căci bunica o rupea puțin și pe ungurește. Trecuți de jumătatea vieții, Feri și Roja nu aveau copii și locuiau pe o uliță mai dosnică, într-o casă mică, mohorâtă, de chirpici și lut. Păzeau împreună caprele și porcii satului. Ființă dinamică, guralivă, dimineața, când aduna turmele, lelea Rojă stârnea întregul sat din amorțeală. Seara, când aducea animalele de la păscut, de asemenea. Dar și în miezul zilei, când porcii și caprele pășteau pe padinile și prin crângurile de pe deal, o auzeam. Folosea un limbaj expresiv, pătrunzător. Nu puteai să nu-l ții minte. Îl urnea astfel și pe greoiul Feri, care obișnuia să mai dosească câte-o “sticloanță” și să tragă, pe ascuns, la măsea. Între vorbe grele, o auzeam câteodată spunându-i acestuia cu o duioșie aproape maternă: “Mai poți, Feri dragă, mai poți?”. Dar cel mai adesea îl dojenea, și pe câmp și pe ulițele satului, însă cu o dojană care numai simula asprimea, căci și până noi, copiii, ghiceam că nu conține nici urmă de mânie. La sfârșitul sudalmei - atunci când i-o adresa lui Feri, țapului sau vreunui bărbat din sat - îi adăuga așa, de hazul lumii, și expresia “harlăule”.
Apoi Feri a murit. Nu mult după aceea s-a prăpădit și țapul. Și, într-o bună zi, lelea Rojă și-a vândut casa și grădina, plecând la Sămărtin (vechea denumire a orașului Târnăveni). A fost o reacție care pe mulți săteni i-a surprins. Nici eu nu mi-am putut-o explica atunci, deoarece lelea Rojă aparținea, în viziunea mea, satului, fiind un element important de vitalitate al acestuia și - plecând - satul rămânea mai trist, mai tăcut, mai monoton... Am revăzut-o după o vreme, la un Armindeni, când oamenii au ieșit la pădurea Brânceasca, din apropiere, să sărbătorească. Grătare, bere, ceterași... Într-o astfel de atmosferă și-a făcut intrarea lelea Rojă, în sat, cu noul ei bărbat. Aceeași voioșie contagioasă, același limbaj faimos, stârnind buna dispoziție și hazul tuturor. Și apoi demonstrația de învârtită și vorbele ei cu țintă precisă: “Aruncă-te, Sâncobene!... Măi, harlăule!”. Dar veselia ei nu era sinceră, ci numai de fațadă. I-a mărturisit bunicii mele, la plecare, că-i este dor de oamenii din sat, că îi pare rău că și-a părăsit rostul și casa, pe care nimeni, niciodată, nu i le mai poate da înapoi. Era o lume a ei - dar și a noastră - cu Feri, cu Ghiuri, cu turmele de capre și porci și, mai ales, cu acel limbaj savuros, care ne făcea pe noi, copiii, atenți la atâtea semne și tâlcuri, necunoscute încă!...
EUGENIU NISTOR
