Ex-cancelarul Germaniei Angela Merkel, revine în spațiul public cu precizări, după o perioadă de tăcere în care a purtat cu demnitate povara criticelor vinovăției pentru politica de apropiere cu Rusia (din partea actualilor guvernanți, social democrați, ecologisti, liberali și, chiar din rândul foștilor colegi).
Într-un interviu acordat publicaței “Die Zeit” referitor la războiul Ucrainei, Merkel accentuează faptul că a încercat prin acțiuni diplomatice să împiedice “Exact un asemenea război”. A mai adăugat că, “prin tratativele de la Minsk (1914-1915) Ucraina
a câștigat timp pentru a-și întări forțele defensive, fără de care ar fi fost o pradă ușoară în cazul unui atac rusesc. Nici NATO nu ar fi putut, la vremea respectivă, să acorde Ucrainei ajutorul scontat, așa cum o face acum”.
Relația Kremlinului a fost promtă, Putin arătându-se dezamăgit în privința declarației neașteptate a ex-cancelarului german privind acordul de la Minsk.
Purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe, Maria Sacharova, transmite pe Telegram-Kanal: “Este o primă mărturisire clară. Regimul de la Kiev a afirmat în repetate rânduri că nu va pune tratatul de la Minsk în aplicare. Dar Vestul care a participat în «Formatul Normandia» nu s-a exprimat clar în această privință”.
Din nou animozități, din nou polemică.
Privind acum retrospectiv, în ceea ce privește politica Germaniei, poziția A. Merkel a fost, fără echivoc, de apropiere și colaborare cu Rusia. De fapt, Merkel (Partidul Creștin Democrat) a păstrat intact conceptul social-democratului Willy Brandt de deschidere spre Europa de Est și Rusia (via Nicolae Ceaușescu-perioada Brejnev).
“Fetița Bundescancelar”, lansată în politică de cancelarul Helmut Kohl (Partidul Creștin Democrat, adversar politic al social-democraților) beneficiază, după venirea la putere în 2005, și de sfaturile înțeleptului Germaniei, ex-cancelarul Helmut Schmidt (Partidul Social Democrat), un admirator și adept al politicii economice chineze (a prezis cu 50 de ani în urmă ascensiunea vertiginoasă a Chinei).
În aprilie 2014, Helmut Schmidt afirma că sancțiunile aplicate de SUA și UE Rusiei sunt “măsuri prostești” (stupide) care vor afecta economic ambele părți. Politicianul german considera că: “Vestul trebuie să dezamorseze conflictul și nu să stimuleze apetitul rusesc pentru o inervenție militară”.
În cadrul Conferinței de Securitate Internațională de la München, Merkel beneficiază de aportul inițiatorului și organizatorul acesteia, Horst Teltschik, “eminența cenușie”, sfătuitorul lui Helmut Kohl (10 febr. 1990 - întâlnire cu Gorbaciov la Moscova).
În acest context se desfășoară Merkel, apropiindu-se de Rusia și China. Acesta este fundamentul politicii hegemoniale germane, europene, pledând pentru o multipolaritate în lume.
Merkel trece cu bine examenul de început, din 2005, de inițiere în cadrul relației transatlantice cu SUA, raliindu-se ultimatului american dat Iranului, reușind însă o amânare de o lună de zile pe cale diplomatică. Iranul, care nu vroia să renunțe la programul de cercetare nucleară, era sprijinit de altfel de Rusia.
În Blair-Haus (nu departe de Casa Albă), într-un cadru diplomatic mai intim, Merkel obține din partea președintelui american G.W. Bush calificativul dublat de un compliment, oarecum ironic, “Madame Chancellar, e inteligentă, activă și iubitoare de pace”.
Pentru varianta diplomatică pledează și ministrul de Externe de atunci, pacifistul F. W. Steinmeier. În orientarea pe plan extern a politicii germane a existat întotdeauna un tandem tradițional (Kohl-Genscher, Schroeder-Fischer, etc.), mai mult sau mai puțin pacifist, devenit în premieră (2005), un produs al Marii Coaliții între foștii adversari politici creștini democrați și social democrați.
Astfel se încheie legislatura “Cancelarului Basta”, G. Schroeder, în tandem cu J. Fischer, ministrul de Externe (“I am not convinced”), care adresează în 2003 un categoric “NU”, Președintelui american G.W. Bush, aflat în vizită la Mainz, cu speranța zadarnică de a obține participarea Germaniei la invadarea Irakului, noua variantă a operațiunii Enduring Freedom după războiul din Afganistan (bazat pe minciuna lui Bush, că Irakul ar poseda arme chimice).
Încercarea lui Merkel (succesoarea lui Schroeder) de a extinde sfera responsabilității internaționale a Germaniei creează o nouă oportunitate în cadrul trioului european (cu Franța și Marea Britanie).
Următorul pas este în Orientul Apropiat, unde Merkel marchează linia directoare a politicii pe care vrea s-o urmeze și Quartetul Rusia-UE-SUA-ONU (Frankfurter Rundschau).
Dar cel mai important pas a fost vizita în Rusia (aprilie 2006), unde Putin o primește pe A. Merkel în sala “Katherinei die Grosse”. Discuțiile au loc în fotoliile comode din fața șemineului de malahit cu candelabre aurite, într-un cadru intim. Putin este totuși protocolar, chiar distant. Merkel trebuie să accepte și prezența “prietenoasă” a dulăului negru al lui Putin, care-și ține botul pe genunchii acesteia; Merkel, crispată, nu întreprinde nici un gest prietenos (este cunoscută frica de câini a “Kancelarei”).
“A fost o atmosferă deschisă tuturor problemelor economice, politice și umanitare”, declară Putin la conferința de presă, subliniind prioritatea afacerii “Gas Pipeline”. Acordul semnat de cancelarul Schroeder, din 2005, Nord Stream 1 va fi inaugurat în 2011. Începe o colaborare economică de mare anvergură între Germania și Rusia.
Ulterior, Mministrul de Externe german, fost șef al Cancelariei în guvernul Schroeder, afirmă că UE are nevoie de o Rusie capabilă să coopereze în problemele majore ale securității internaționale.
Tudor, A. Gelu Corespondență din Frankfurt am Main/Germania
