În zilele călduroase, fără ploaie, praful de pe ulițe ne ardea la tălpi. Alergam un timp prin pulberea aceea fierbinte, desculți, și apoi intram grăbiți în undele pârâului, să ne răcorim. Uneori, întinși în iarbă, la umbra vreunei sălcii, ne angajam în discuții savante despre te miri ce. Lăsam însă totul baltă când auzeam apropiindu-se zgomotul atât de cunoscut al durigii lui Nanie. Căci Nanie era cel mai bun durigar de pe acolo. Chiar și duriga lui avea un sunet distinct, fiind mai mare ca ale noastre și de o construcție specială: era de fapt o roată metalică subțire, de câțiva milimetri, provenind de la o mașină de treierat, cu interiorul zimțat și cercul exterior neted, ușor manevrabilă cu un “drod” cu lăcaș îngust, solicitând viteză din partea durigarului. Iar Nanie era un bun alergător. Era cel mai bun. După el ne înșiram și noi cu durigile. Pe ulițele satului se ridicau atunci nori e praf. Rațele, găinile, curcile, gâștele, porcii și mieii se retrăgeau degrabă prin curți la apariția noastră. Ajunși în câmp, în preajma vechilor vii și livezi, colectivizate forțat și rămase în paragină, ne îmbuibam cu fructe de sezon: cu vișine și cireșe, cu agreșe și zarzăre, cu mere și pere, cu prune și caise, cu piersici și struguri, după cum era roata anotimpurilor...
Alteori, culegeam fragi de câmp și mure sau, ajungând la alunișuri, strângeam alune. Cel mai mult însă ne doream să gustăm pepeni și lubenițe, care la noi în sat nu se cultivau. De aceea, așteptam ca pe-o aleasă sărbătoare, vestitul târg de la Sânpaul, ținut întotdeauna la sfârșitul lui august. Pentru târg ne rezervam toate economiile de peste an. Ba chiar, în etapa de pregătire, intensificam jocul de-a rișca, “la ochi” și “la perete”, spre a ne înmulți paralele din buzunare. Îl evitam însă cu grijă pe a lui Măzău, care avea “șchioapă” mare și ne lua tot mărunțișul, alegându-ne adversari mai puțin periculoși. O lungă vreme - în așteptarea evenimentului - nu mai cumpăram de la prăvălia din sat biscuiți, napolitane sau bomboane de lapte; rezistam cu tenacitate ispitei, înghițind în sec, cu gândul dus la turtele cu oglinjoară, la înghețata de vanilie și cacao, la ciocolată, bomboane și pepeni, și la toate celelalte bunătăți din Târg. Chestiunea cea mai viu discutată era cum ajungem la Sânpaul. Unele familii mai aveau câte-un cal, câte-o căruță sau câte-o șaretă, scăpate ca prin minune de la colectivizare; altele aveau în grijă câte-un atelaj cu boi de la gospodăria colectivă - argumente puternice, pentru unii prieteni de-ai noștri că nu vor merge pe jos! Nanie însă ne dobora pe toți - el nu recunoștea nici în ruptul capului că va merge la Târg pedestru. Și, într-adevăr, în ziua fixată, îl vedeam trecând pe lângă noi, în pantalonii lui scurți, în mare viteză, lăsând în urmă o dâră aurie de praf... Nanie nu mergea pe jos în Târg la Sânpaul - el mergea cu duriga!...
Foto: “Tău între dealuri”, peisaj de RODICA OLTEANU, artist plastic
EUGENIU NISTOR, Uniunea Scriitorilor din România
