...De pe slovele-acelea îmbârligate plăcut, caligrafiind stările de suflet ale unui cronicar autentic, a unui povestitor în adevăratul sens al cuvântului, am deslușit cu mirare tristețea unei lumi, pe care am încercat și încerc și acum s-o înțeleg. Căci ce altceva sunt, de fapt, lumile noastre omenești, decât insule plăpânde de viață, situate în spații și timpuri? În acea lume a vechiului sat, cu bucuriile și tristețile ei, era o părticică, o felie efemeră din univers. Așa cum nu altfel este și fâșia de spațiu și timp, în care trăim și gândim și visăm...
Însă noi știm că universul mare se constituie din toate aceste felii, de la nivelul celular și până la cel galactic, cu toate conexiunile și metamorfozele lor specifice, mai mari sau mai mici, la fel de importante fiecare...
Sufletul însă, nostalgicul nostru suflet, ne poartă adeseori înapoi, spre locurile unde ne-am născut iubitori de lumină și cântec, unde lutul păstrează tiparul originar al ființei noastre... Acolo, între ierburi și cer, există un ceas de taină când putem s-auzim iar izvoarele și lumile vechi ne pătrund... Acolo, într-un amurg de toamnă, cu fruntea lipită de pietrele reci, spălate de atâtea vânturi și ploi, putem să ne regăsim tulburătorul nostru trecut, dinspre care venim ca dintr-o nesfârșită poveste... Acolo-i izvorul cel viu, din care țâșnește lumina, fiorul iubirii, roua liniștii și bucuria speranței, de care avem atâta nevoie acum, la începutul acestui frământat mileniu!... (Sfârșit)
Eugeniu Nistor, Uniunea Scriitorilor din România
