A-nceput să plece vara /Pe furiș de lângă noi,/ Cu ochi calzi ca-ntotdeauna,/ Mai privește spre-napoi. / A-nceput să ruginească / Frunza-n arbori și in vii,/Drumurile către școală / Sunt iar pline de copii./ A plecat din cer azurul,/ Ziua s-a făcut mai mică, / Noaptea vine mai devreme / Cu aripa-i zgribulită./ Codru-ncepe să rărească, / Păsările au plecat, / A rămas pustiu, săracul,/ Toamna-n cuiburi s-a mutat.
(Virgil Carianopol - “Septembrie”)
A noua lună a anului, conform calendarului gregorian, își ia, de fapt, numele din numărul șapte, deoarece, în Roma antică, înainte ca Iulius Cezar să promulge calendarul iulian, mutând începutul anului la 1 ianuarie, aceasta a fost a șaptea lună a anului. Este ultima lună de vară și prima lună de toamnă; în această lună are loc echinocțiul de toamnă (22 sau 23), un moment special în care durata orelor de lumină și întuneric este aceeași pe întreaga planetă. În Roma antică, în septembrie, aveau loc sărbătorile dedicate lui Jupiter, care, împreună cu Minerva și Junona au constituit triada capitolină.
În timpul acestor sărbători (16 zile), erau organizate parade militare, jocuri de circ, parade de muzicieni, dansatori, sportivi și jongleri. Statuile zeilor erau purtate în procesiune și, la final, multe victime erau sacrificate pe altare, după ce erau presărate cu “mola” (germeni de grâu prăjit). Animalele simbolice legate de triadă erau vulturul, păunul și bufnița.
În România, luna septembrie are mai multe denumiri populare: Răpciune, Brumar cel mic, Vinicel, Viniceriu și Vinișel.
În tradiția noastră populară, toamna începe de la Sfânta Maria Mică (8 septembrie) și durează până la Sfântul Nicolae (6 decembrie).
În tradiția populară, septembrie este timpul de recoltat și de adunat provizii pentru iarnă. Cei care nu au reușit să strângă plante medicinale, de leac, mai au răgaz până la Sfânta Maria Mică, după care ierburile își pierd proprietățile tămăduitoare. Acum se face magiunul de toamnă, iar de Ziua Crucii se bat nucii, prilej de petreceri, mai ales pentru cei tineri. De la această zi până la Sfânta Parascheva, au loc, în funcție de zonă, ceremonialurile numite “Ostrovul viilor”, adică începerea culesului la struguri.
Se cheamă lăutari, se spun povești, se fac diferite jocuri, se petrece în toată regula. Pe vremuri, exista obiceiul ca din primul must care se storcea, să se facă ofrandă și, din ulcele noi, să se dea acesta de pomană. De asemenea, din primul must se aruncă pentru morți, ca să se bucure și ei de recoltă și să fie împăcate cele două lumi.
8 SEPTEMBRIE - NAȘTEREA MAICII DOMNULUI. SÂNTAMĂRIA MICĂ
Nașterea Maicii Domnului este primul praznic din Anul bisericesc, care începe la 1 septembrie. Fecioara Maria s-a născut din părinți foarte înaintați în vârstă, Ioachim și Ana, ca rod al rugăciunii lor.
Răstimpul dintre cele două Sântămării, numit “Între Sântămării”, e considerat optim pentru semănăturile de toamnă. În această perioadă se încheie și văratul oilor la munte, bărbații își schimbă pălăria cu căciula, se interzice scăldatul în apa râurilor, spurcată de cerb, și dormitul pe prispă.
Calendaristic, Sfânta Maria Mică înseamnă sfârșitul verii. Se prăznuiește prin nelucrare, la fel ca Maria Mare.
Se spune că Maica Domnului torcea și țesea singură pânza din care făcea cămașa Fiului Sfânt. Într-o zi, un păianjen îngâmfat i-a zis că el face o pânză mai subțire. S-au luat la întrecere și păianjenul a câștigat. Maica Sfântă l-a blestemat să-și afle hrana numai din tors și țesut.
Lucrul pânzei este de la Maica Domnului. Ea l-a dat oamenilor ca să aibă din ce să-și facă lințoiu. Cât timp femeia țese, Maica Domnului stă în genunchi lângă ea. (Irina Nicolau - Ghidul sărbătorilor românești)
14 SEPTEMBRIE - ZIUA ÎNĂLȚĂRII SFINTEI CRUCI (ZIUA CRUCII)
Este cea mai veche sărbătoare închinată cinstirii lemnului sfânt, zi în care sunt sărbătorite două evenimente deosebite: aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul și înălțarea ei solemnă, în fața poporului, de către episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie a anului 335; aducerea Sfintei Cruci de la perșii păgâni, în anul 629, în vremea împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim.
Înălțarea Sfintei Cruci se serbează cu post, pentru că amintește de patimile și moartea Mântuitorului. În popor i se mai spune Ziua Crucii și este considerată data ce vestește sfârșitul verii și începutul toamnei.
Bătrânii spun că de Ziua Crucii se închide pământul, luând cu sine insectele, reptilele și plantele care au fost lăsate la lumină în primăvară. În lumea satelor încă se mai crede că șerpii, înainte de a se retrage în ascunzișurile subterane (unde vor hiberna până în primăvara următoare, la 17 martie - Alexiile), se strâng mai mulți la un loc, se încolăcesc și produc o “piatră nestemată”, folositoare pentru vindecarea tuturor bolilor. Credincioșilor li se recomandă post negru pentru purificarea trupului și a sufletului.
În cazul în care sănătatea nu le permite să facă acest lucru, de preferat ar fi ca în ziua Înălțării Sfintei Cruci să nu se consume usturoi, nuci, prune și pește, explicația fiind că acestea au un miez ce poate semăna cu semnul crucii.
Busuiocul, menta, măghiranul și cimbrul, considerate plante magice, se sfințesc la biserică, în timpul slujbei fiind păstrate chiar lângă cruce.
Busuiocul sfințit acum alină durerile, chiar și pe cele mai puternice. În lumea satului, cu crenguțe de busuioc aprinse se afumau bolnavii de friguri.
Busuiocul se punea și în vasele cu apă pentru păsări, în perioada epidemiilor și la streșinile caselor pentru a le feri de rele, în special de trăsnete.
Monedele sfințite în această zi și păstrate în portofel, alături de o cruciuliță (chiar dacă este și de carton), aduc belșug și spor în muncă.
Tot de Ziua Crucii se strâng și ultimele plante de leac (boz, micșunele, mătrăgună, năvalnic) ce se duc, împreună cu buchetele de flori și busuioc, la biserică, pentru a fi puse în jurul crucii și a fi sfințite. Se păstrează, apoi, în casă, la icoane sau în alte locuri ferite. Se consideră că acum florile se plâng una alteia pentru că se usucă și mor, iar cele ce înfloreau după această zi (brândușa de toamnă) erau socotite flori ale morților.
29 SEPTEMBRIE - 14 OCTOMBRIE: VARA LUI MIOI (“NUNTA OILOR” SAU “NĂPUSTITUL BERBECILOR”)
În lucrarea “Calendarul țăranului român. Zile și mituri” (Editura Univers Enciclopedic Gold, 2017), prof. dr. Ion Ghinoiu, etnolog, povestește despre “vara lui Mioi”, perioada cuprinsă între 29 septembrie și 14 octombrie, când ne putem aștepta la un crâmpei de vară târzie.
Potrivit autorului, există o legendă care îl descrie pe Mioi drept un căruțaș sărac. El s-a rugat lui Dumnezeu să mai dea câteva zile de vară, pentru a termina de treierat grâul. Lui Dumnezeu i s-a făcut milă de el și i-a îndeplinit rugămintea.
S-ar părea că legenda are un sâmbure de adevăr, ținând cont de realitățile satului: într-adevăr, în octombrie, este nevoie de vreme prielnică, deoarece în luna lui Brumărel se desfășoară activități importante, precum însămânțarea ogorului pentru recolta viitoare, îngrijirea pomilor, primenirea gospodăriei.
În această... scurtă vară fierbinte, cunoscută și sub denumirea de “Nunta Oilor” și “Năpustitul Berbecilor”, ciobanii slobod berbecii în turmă.
Dacă Răpciune (septembrie) e cald, Brumărel (octombrie) e rece și umed. Dacă în Răpciune tună, în Faur (februarie) va fi zăpada mare și an mănos.
(surse și foto - azm.gov.ro, agromedia.ro, paradisverde.ro, crestinortodox.ro, ecocastelli.it, ziarullumina.ro)
Documentar de ILEANA SANDU
