Un aspect mai puțin elucidat de istoriografia “Astrei” îl reprezintă activitatea secției sale școlare și rolul acesteia în dezvoltarea învățământului nostru național pe teritoriul Transilvaniei, în primul deceniu al secol lui XX. Din bibliografia vastă referitoare la trecutul “Astrei”, singura referire mai detaliată pentru această temă ni se pare a fi, cel puțin în stadiul actual al cunoștințelor noastre, discursul rostit la scurt timp după Unirea din 1918 de către O. Ghibu, destoinicul referent al secției școlare între 1910-1915. În schimb, un material arhivistic relativ bogat rămas inedit permite azi întregiri utile și absolut necesare pentru cunoașterea unui capitol important din istoria culturală a românilor transilvăneni.
Secția școlară a luat ființă în 1900, odată cu reorganizarea activității “Astrei”, hotărâtă de adunarea generală de la Herculane. Înființarea sa este consecința amplificării considerabile a activității de ridicare la cultură a maselor populare românești din Transilvania, precum și o reacție la duritatea politicii guvernelor K. Tisza, S. Wekerle și Dezsö Banffy față de naționalități la sfârșitul veacului trecut
și începutul secolului XX. În condițiile crizei dualismului, când autonomia bisericească încălcată de autorități nu mai putea reprezenta un scut de apărare pentru învățământul național, Astra - prin secția sa școlară - va coordona rezistența colectivă a populației românești împotriva politicii școlare retrograde a regimului dualist, afirmându-se ca un organism central, supraconfesional, în mâna căruia treptat se concentrează în fapt vechile atribuții școlare ale consistoriilor mitropolitane de la Sibiu și Blaj.
Primii pași ai secției școlare au fost timizi, cu toate strădaniile lui Cornel Diaconovici, cărturarul cu mari merite în înființarea și apoi orientarea activității noilor secții. Cei 5 membri din componența sa, profesori secundari și învățători din diverse centre școlare transilvănene, nu se puteau întâlni decât o dată sau de două ori pe an. Abia după unele schimbări, secția formată din Patriciu Drăgălina, I. F. Negruțiu, I. Olariu, Grigore Pletosu și referentul ei, Ioan Stroia, și-a pornit activitatea în iulie 1901.
A urmat o perioadă de 2-3 ani de fructuoase căutări și inițiative, la sfârșitul căreia “Astra” reușește să cunoască starea reală a învățământului și să precizeze formele și mijloacele pentru a-i veni în ajutor.
Chestiunea cea mai arzătoare s-a dovedit aceea a învățământului sătesc, tot mai grav amenințat din partea statului. “Sistematizarea” salariilor învățătorești prin articol 1 de lege 26 din 1893 crease greutăți sporite școlilor confesionale românești din Transilvania. Obligativitatea asigurării salariului anual de 300 fl. (600 coroane) pentru fiecare învățător, la fel ca în școlile primare întreținute de stat, împovărau comunele românești, vlăguite de sarcinile fiscale, cu noi contribuții. Neputința îndeplinirii prevederilor legii era pentru stat motiv de închidere a școlii confesionale sau pretext pentru a-și oferi subvențiile în schimbul transformării în școala primară de stat cu limba de predare maghiară. Lovitura piezișă dată astfel de guvernul S. Wekerle, înăsprită de guvernele ulterioare, amenința grav învățământul popular în limba română. Reacția protestatară din sânul populației majoritare se resfrânse asupra Astrei care, în nu mai puțin de 5 ani, după 1895, dezbate în fiecare adunare generală modalitatea de salvare a școlilor astfel periclitate. Statistica întocmită de comitelui Astrei la 1900 pe baza informațiilor furnizate de consistoriile diecezelor releva starea dramatică în care fusese adus învățământul popular românesc în pragul secolului XX. Dată fiind importanța acestui prim document trimis spre studiu noii secții școlare, ne oprim puțin asupra lui.
Pe fundalul sărăciei generale ce caracterizează majoritatea comunelor, starea școlilor primare este prezentată în culori sumbre. Consistoriul arhidiecezei ortodoxe din Sibiu înștiința comitetul - așa cum rezultă din amintitul document - că “numărul acestor școale care fără ajutor dezinteresat se află în pericol iminent de a-și pierde caracterul confesional este atât de mare încât suma trebuincioasă pentru a le asigura existența s-ar urca la mai multe mii de florini pe an”. Consistoriul arhidiecezan de la Blaj enumera, în cele 25 protopopiate, 115 comune românești sau mixte cu “școli periclitate”. O stare deosebit de critică se anunță în Banat și Crișana. Episcopia Lugojului solicita “deocamdată” ajutor pentru 8 comune; cea de la Caransebeș solicita ajutor în valoare de 3.000-6.000 fl., dar exprima temeri “că sumele necesare vor crește în viitor ca urmare a înrăutățirii stării materiale a comunelor și a atacurilor venite din partea autorităților politice de stat cari nu vor înceta de a ne face greutăți”. Aceleași pretenții ale legilor școlare fac ca în episcopia Aradului, “din 430 școale, cel puțin 100 sunt avizate” la ajutor, a cărui valoare anuală s-ar cifra la circa 10.000 fl., iar din Oradea, cele două confesiuni recomandau Astrei pentru sprijin urgent 41 școli primare române. Aceasta înseamnă că nu mai puțin de 439 comune și sate românești din Transilvania erau în 1900 amenințate să li se închidă școlile sau să fie transformate în școli de stat cu limba de predare maghiară. Este adevărat - așa cum se arăta în adresa episcopiei gr. catolice din Oradea - că “în unele din aceste stațiuni (localități - n.n.), poporul, din zelul de a-și conserva școala, a întregit, ce e drept, salariul învățătoresc la 300 fl. anual, dar din cauza mizeriei prea mari nu e în stare a răspunde acestei sarcine”.
Dar din veniturile Astrei în 1900 nu se putea acorda ajutor decât cel mult pentru circa 20 de școli. Cheltuielile minime impuse pentru a le veni în apărare la toate cele 439 școli se ridicau la 43.900 fl. anual, în timp ce venitul anual total realizat de Astra în 1900 nu era decât 14.496 coroane. De aceea, singura soluție era ca “Asociațiunea” să continue antrenarea tuturor factorilor autorității bisericești, despărțăminte și cercuri, comune și sate în “mișcarea morală” pornită anterior pentru noi sacrificii în vederea salvării școlilor populare, socotite “adevărata pepenieră a culturii naționale”.
Efectul va fi în mare măsură cel scontat. Majoritatea despărțămintelor și cercurilor asociației creează fonduri școlare, comunele mai înstrăinate fac donații “excepționale”, noi fundații și fonduri sunt create de persoane particulare. Despărțămintele Astrei devin punct principal de sprijin pentru școlile sătești. Astfel, numai în anul 1900, despărțămintele Șimleu, Orăștie, Zărnești, Turda, Sătmar, Timișoara, din fondurile școlare proprii recent create, acordă premii pentru învățători, întregesc salariul acestora până la 300 fl. în mai multe comune, ajută școli sătești pentru întreținerea și efectuarea de reparații la clădiri, chiar pentru ridicarea de noi școli. Acțiuni de acest fel au loc în marea majoritate a despărțămintelor. Ele se vor înmulți în primul deceniu al secolului al XX-lea sub conducerea secției școlare pentru a atenua consecințele destructive ale noilor legi din 1907 (legea Apponyi), 1908, 1913, (Zichy). Acestea ilustrează în parte afirmația de mai sus că Astra a devenit centrul rezistenței populației române din Transilvania față de politica școlară reacționară a guvernelor burghezo-moșierești, aspect important al luptei națiunii române împotriva dualismului.
TEODOR PAVEL
(va urma)
