Conștienți de necesitatea unei instituții culturale într-o zonă atât de lipsită ca aceea a Chioarului și Țării Lăpușului, “inteligența” locală proiectează, încă în 1853, înființarea unei “școli principale districtuale”. Populația a peste 80 de localități “primește cu bucurie acest plan frumos” și într-o largă consfătuire din 1854, “la care sunt prezenți juzii sătești din 84 comune, preoți, protopopi și reprezentanții administrației locale, se încheie învoiala, acoperită cu sute de semnături și parafată cu pecețile comunelor”, de a ridica cu mijloace proprii școala centrală de 4 clase “în care să fie primiți toți pruncii, fără distingerea de confesiune și naționalitate”. Demersurile insistente la autoritățile districtului Dej, “la guberniul transilvan și Ministerul Cultelor și Instrucțiunii din Viena se soldează cu obținerea aprobării în anul următor. Școala se și deschide în toamna anului 1856, de către învățătorul Ioan Busița, într-o casă închiriată de comitetul școlar. Pentru ridicarea edificiului corespunzător cu 4 săli de clasă, 1 pentru bibliotecă, 1 pentru materiale didactice și locuința învățătorilor, comunele strâng fonduri, donează materiale de construcție, oferă brațele de lucru. Dar însuflețirea poporului este stânjenită de mulțimea obstacolelor puse de autoritățile politice și bisericești care nu vor să tolereze ființarea unei școli naționale” a românilor. La instigația vicarului romano-catolic, prefectura Dejului interzice școala sub pretextul că s-a făcut “fără știrea autorităților”. Privind prin prisma unui confesionalism îngust, căpeteniile bisericilor române se opun și ei: o adresă din 1856 a lui Șaguna oprește localitățile ortodoxe să susțină o școală în care “să deșteaptă idei prea liberale” și se face “propagandă de catolicism”, iar episcopia Gherlei și mitropolitul din Blaj tind să o transforme într-o instituție greco-catolică. Profitând de disensiuni, guvernatorul Schwarzenberg aprobă, în 3 decembrie 1856, funcționarea ei ca “școală catolică” pusă sub conducerea episcopilor român și maghiar de această confesiune, iar peste doi ani o transformă în “școală principală catolică germană”. Față de aceste ingerințe ale guberniului, ce viza deznaționalizarea practicată sub absolutism, și împotriva opoziției clericale, populația română din Lăpuș și Chioar protestează cu energie. În adunarea reprezentativă ținută în 19 decembrie 1859 la Suriul de Jos resping hotărârea guberniului transilvan de a transforma o instituție culturala ridicată de români în “școală catolică germană”, iar în 5 iulie 1860, cele 84 comune refac înțelegerea de a susține “școala națională” în pofida “dezbinării blestemate” promovată de confesionalismul episcopesc. Comisia gubernială de anchetă și însuși Schwarzenberg sosit la fața locului au trebuit să cedeze în fața presiunilor populare și a opiniei progresiste din Transilvania ridicată în favoarea școlii din Lăpuș. Voința populației a triumfat, iar impunătoarea clădire din piatră cu un etaj, care costase nu mai puțin de 8.000 florini, materiale și sute de zile muncă gratuită prestate de săteni, este inaugurată într-o însuflețitoare sărbătoare populară. Trei vrednici învățători - Teodor Roșu - “docent-primar”, Teodor Rotaru, absolvent al preparandiei din Praga, și Laurențiu Caba - sunt angajați și retribuiți pentru instruirea celor 84 elevi români, 6 maghiari și 6 germani din anul școlar 1859/1860.
După 1860, existența școlii n-a fost scutită de greutăți. Fondurile erau insuficiente pentru terminarea clădirii și întreținerea învățătorilor, iar uneltirile confesionale n-au contenit. Amenințate de mitropolia din Sibiu, comunele ortodoxe au trebuit să renunțe a subvenționa școala. După reorganizarea Principatului transilvan, noile autorități administrative refuză chiar să strângă contribuția de prin sate. Școala amenințată a fost salvată doar prin colectele publice lansate de redacțiile periodicelor “Gazeta Transilvaniei”, “Amicul școalei”, “Concordia”, “Sionul românesc”, “Amicul Poporului” și “Transilvania”, și prin sprijinul bănesc votat după 1867, aproape anual, de către comitetul “Asociației transilvane pentru literatura și cultura poporului român” (“Astra”).
Cazul școlii din Lăpuș este numai unul dintre exemplele ce ilustrează mișcarea generală de esență populară a românilor din monarhia habsburgică pentru dezvoltarea învățământului național la mijlocul secolului trecut. Roadele acestei mișcări s-au concretizat în sporul substanțial al rețelei școlilor primare, înregistrat la numai un deceniu și pe teritoriile nord-vestice ale Transilvaniei.
Teodor Pavel - “Lucrări științifice”
