Stăteam cuminte pe culoar, pe unul din scaunele de plastic ce-și așteptau în liniște pacienții ca să-și odihnească pentru o clipă suferința fizică și să nădăjduiască la vindecare. Dar mozaicul rece și indiferent de pe jos nu-ți lăsa nici o speranță. O tăcere rece de ciment amestecată cu stridența moartă a scaunelor de plastic colorate violent te-nfricoșa insesizabil, punându-ți singurătatea la lucru.
Undeva în colț, de pe ecranul televizorului, o tânără bronzată te chema pe iahtul ei într-o călătorie exotică în Caraibe. Fericirea aia de plastic revărsată în salonul de așteptare crea un dureros contrapunct. Și nu știu de ce, atunci, în clipa aceea, m-a fulgerat un gând:
- “Nicicând istoria nu se va lăsa încreștinată.” Ca apoi să-mi răspund tot eu, ca un soi de ecou sufletesc ce venea de dincolo de mine:
- “Da, dar nici creștinul nu se va lăsa biruit de lume!”
Stăteam fixat pe aceste gânduri ce se luptau parcă de o veșnicie în sufletul meu, când deodată am auzit:
- “Vai, domnu' Dănuț! Dumneavoastră aici?”
În fața mea stătea într-un halat albastru, posomorât, femeia de serviciu, angajată bănuiesc a clinicii. Legată la cap cu o broboadă, ținând cu demnitate într-o mână mopul, iar cu cealaltă găleata de plastic umplută jumătate cu apă, mă privea cu o mirare bucuroasă. Mă recunoscuse, dar nu se așteptase să mă găsească singur pe holul de așteptare al clinicii private.
- “Aștept să intru la domnu' doctor!”, i-am răspuns.
- “A, e tare priceput!”, mă-ncurajă femeia. “Pe toți îi vindecă!” Apoi, proptindu-și cu forță mopul pe mozaicul rece, ca și cum ar fi vrut să-l readucă la viață, continuă cu un surâs: “Până-ntr-o zi, când ne vindecă Dumnezeu pe toți!” Privindu-mă apoi cu drag, îmi spuse: “Mă bucur atât de mult când vă mai văd pe la televizor, dar cel mai mult...” continuă ea, presându-și mopul în găleată, vă iubește mama!”
- “Știți, am o mamă de 90 de ani!”, continuă ea cu un ton bucuros, că-n sfârșit a găsit pe cineva în singurătatea acelei zile și a acelui culoar de așteptare, cu care putea să-și depene un fel de secret sufletesc. “Are 90 de ani, dar să știți că nu stă degeaba, toată ziua trebăluiește prin casă, mătură, spală vasele, gătește!”
Mirat că la vârsta aceea mai poate, am întrebat-o:
- “Dar de ce face toate astea, n-o ajută nimeni, e singură?”
- “Nu, că stăm împreună!”, îmi răspunse brusc femeia. “Dar așa este ea învățată de mică! Toată viața a muncit, n-a stat locului și i-a plăcut gospodăria!”
Femeia își scoase mopul din găleată și după ce-l stoarse puțin,
s-a apucat parcă și cu mai multă energie să curețe culoarul însingurat, plin de poveștile oamenilor ce-și târâseră pe acolo, după ei, suferințele. Cum se mișca așa energic și cu un fel de bucurie a muncii pe care o făcea, pentru o clipă mi-am imaginat-o pe mama ei.
- “Iertați-mă!”, am întrerupt-o eu curios. “Îmi puteți spune cum
se descurcă mama dumneavoastră cu lumea asta urâtă care vine peste noi?”
- “A, foarte simplu!”, îmi răspunse femeia, oprindu-se pentru o clipă din lucrul ei cu mopul. “Își face o CRUCE și TRECE prin EA!”
Din volumul “Omul liber”, autor DAN PURIC
