Mama a murit de inimă rea: străinătatea o chinuia, dorul de casă, de satul natal, de neamuri o băga în pământ. În 1955, majoritatea familiilor de moldoveni au fost reabilitate și au plecat la baștină. Dosarul familiei noastre acuzate de naționalism românesc întârzia sau circula încet de la o instanță la alta. Când a observat că rămânem cam singuri în Krutiha, în februarie 1956, mama a căzut la pat și în două săptămâni am pierdut-o. Singura mângâiere a fost că datorită neamțului Nitz am reușit s-o îngropăm după ritual, cu preot, în cimitirul bisericii ortodoxe de la Șadrinsk. De necrezut, dar a doua zi după înmormântare, am primit certificatul de reabilitare și dreptul să revenim acasă. Pe mama am lăsat-o în pământ străin, pentru totdeauna... Cumplită vamă a GULAG-ului comunist.
După 23 de ani, în 1979, am făcut opt mii de kilometri și am venit cu soția Grada să tămâiem și să îngrijim mormântul mamei, să revedem locurile deportării. Nici în 1949 nu mi s-a părut acea regiune atât de goală, posacă și deprimantă. Peste tot, lume îmbătrânită și sate pustii. Ce priveliște dezolantă reprezenta Krutiha tinereții noastre... La plecare, deportații lăsaseră un sat viu și un colhoz bogat. Acum, vântoaicele șuierau prin bălării, prin case părăsite și terenuri agricole părăginite. Puținii locuitori pe care i-am găsit tot beți erau, ca în ziua când am plecat în 1956. Mahalaua moldovenească era ocupată de localnici, dar casele nu fuseseră îngrijite de la plecarea noastră. Livezile plantate de “dușmani” se sălbătăciseră. Florile dispăruseră odată cu moldovencele. Proprietarul casei mele îmi arăta disperat la grădină, la pomii de măr și se jeluia că nu vor să rodească (cum să rodească dacă nu au fost curățați și lăstăriți niciodată?). Am trecut prin cimitir și am ridicat mormintele fraților noștri rămași să zacă în pustiul siberian. Le-am tămâiat și am aprins câte o lumânare. Temutul șef de comenduire Axentiev zăcea sub un obelisc jerpelit. Cineva i-a smuls fotografia și a pus acolo o imagine cu un câine buldog. Ne-am rugat la Domnul să-l ierte, dacă poate.
La începutul lui iulie 2009, cu ocazia celor 60 de ani de la monstruoasa crimă a Kremlinului, deputatul Hotineanu, născut în Siberia, a propus în ședința Parlamentului Republicii Moldova un minut de reculegere în memoria victimelor staliniste. Deputații comuniști au refuzat să se ridice în picioare, chiar dacă părinții sau bunicii unora dintre ei au fost deportați în iulie 1949, iar câțiva dintre deputați se născuseră în Siberia. Să fi avut dreptate bătrânul Caminschi atunci când vorbea despre imposibila reabilitare a “dușmanilor poporului” în URSS? Imperiul răului s-a prăbușit, dar nu și veninul și răul pe care le-au lăsat în sufletele ostaticilor comunismul sovietic.
(Va urma)
Alecu Reniță - Literatură și artă
