Dincolo de faptele concrete ale acestui fenomen petrecut sub privirile noastre, pentru a înțelege acest conflict arabo-isrelian, considerăm că este necesar să știm mai multe despre istoricul său, care așa cum voi arăta, are o întemeiere și recurență biblică, nefiind nici pe departe o pură întâmplare și cu atât mai puțin rezultatul unor voințe arbitrare ale unor fundamentaliști fanatici, așa cum marea parte a opiniei publice consideră. De aceea trebuie cunoscut și conștientizat că tot ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă și în prezent pe tabla de șah a istoriei ține de un proiect ce transcede capacitatea noastră de înțelegere, implicit a pigmeilor din establishmentul politic, care conduc destinele acestei lumi, cu dorința vădită de a-și menține statu quo-ul. Realizând o succintă retrospectivă biblică, vom putea observa că dintr-o asemenea perspectivă, acest conflict arabo-israelian este un conflict fratricid dintre Ismael, fiul lui Avraam cu roaba soției sale, ca fiu natural, și Isaac, fiul lui Avraam cu soția sa, Sarah, și dintre cei doi fii gemelari biviletini ai lui Iacob cu Rebeca, Esau, primul născut, și Iacob, după care avea să primească numele Israel, cu semnificații multiple, la care voi reveni. Redau acest text din cartea Facerea: “Două neamuri sunt în pântecele tău, și două popoare din pântecele tău se vor împărți; unul va fi mai puternic decât celălalt, iar cel mai mare îi va sluji celui mic!” (Facerea 25:23). Din acest text rezultă că atât Ismael, cât și Esau, părinții poporului arab și ai religiei islamice, se puteau crede oarecum frustrați, după cum se simt și în prezent aceste popoare în raport cu poporul Israel, descendent din Isaac și Iacob, față de care, de-a lungul istoriei, s-au manifestat ostili, în mod deosebit după înființarea statului Israel, când acțiunile teroriste asupra acestuia au fost foarte frecvente, amplificând acest conflict fratricid.
Un alt aspect istoric și biblic care trebuie cunoscut este că aceste teritorii ale vechiului Canaan și ulterior ale Palestinei (denumire cunoscută a acestor teritorii geografice care cuprindea și populația evreiască), ocupate vremelnic de evrei, nu au aparținut de drept evreilor, știut fiind din Biblie că ei au venit în Canaan din Mesopotamia, ca triburi de nomazi, conduși de Avraam, după care s-au îndreptat spre Egipt din cauza sărăciei locurilor unde s-au așezat în acest ținut al Canaanului. În ceea ce privește locuitorii care au populat această țară, foarte eterogeni sub raport etnic, cei mai mulți fiind de origine arabă și se numeau plihtim - filisteni, în limbajul actualizat, palestinieni. Ca atare acest ținut era ocupat de un conglomerat de popoare, numite popoarele mării, de regulă de apatrizi din alte țări arabe din împrejurimi, printre care se găseau și acești habiri - evrei (termenul de habiru este tradus din engleză), care în traducerea sa este un substantiv cu valențe adjectivale negative, însemnând un popor de rebeli, mercenari, servitori, sclavi, într-un cuvânt un popor și o țară fără teritoriu (pentru unele trăsături de caracter, răutatea lor, Iisus i-a numit “pui de vipere” (Matei 12:34), iar pe farisei și cărturari, pentru duplicitarismul lor, “morminte văruite” (Matei 23:27).
Mai mult decât atât, istoriografia egipteană, prin acel înscris regăsit pe Stela lui Merneptah (faraon egiptean care a trăit între anii 1213-1203 î.Hr.), este consemnat că: “Israel este pustiit; semințiile lui nu mai sunt” (referința este făcută la cele 12 seminții din care se presupune că s-a format poporul israelian de mai târziu). De menționat faptul că acest monument egiptean (regăsit la Muzeul Egiptean din Cairo) este singurul obiect antic acceptat pe care s-a găsit cuvântul Isris - Israel (noțiune cunoscută în ebraică ca Eretz Yisrael sau Eretz Yisroel, a fost stabilită în jurul secolului al XI-lea î.Hr.), ceea ce înseamnă că acest nume datează după acel eveniment misterios petrecut dintre Iacob și acel înger care i-a schimbat numele în Israel (Facerea 32:28), fiind un nume polivalent care are mai multe înțelesuri: “Dumnezeu să se arate puternic”; “Cel ce se luptă cu Dumnezeu”; “Pentru că ai fost tare cu Dumnezeu”; “Și' n truda lui a prins putere asupra lui Dumnezeu” sau “Dumnezeu se luptă” (cf. Bartolomeu Anania, Biblia).
Trecând peste acest preambul istoric și biblic, care nici pe departe nu cuprinde aspectele istorice ce întrețin acest conflict și cu atât mai puțin actele abominale ale terorismului arabo-musulman, voi reveni în contemporaneitate, mai precis la perioada de după recunoașterea statului Israel, care, după 2000 de ani, a avut loc pe data de 14 mai 1948. Acest act a avut loc odată cu expirarea Mandatului britanic pentru Palestina, cum era cunoscut acest teritoriu disputat, când președintele Organizației Sioniste și al Agenției Evreiești pentru Palestina, David Ben-Gurion, a proclamat independența Statului Israel în cadrul liniilor de împărțire teritorială cuprinse în una din deciziile ONU. Atunci, pentru prima oară, Liga Arabă și organizațiile palestiniene au respins atât decizia ONU de împărțire, cât și proclamarea unilaterală a independenței Israelului. În consecință s-au intensificat tensiunile arabo-israeliene, culminând cu Războiul arabo-israelian din noiembrie 1947 - iulie 1949, numit de israelieni. Războiul de Independență sau Războiul de Eliberare, iar de arabi, Catastrofa. Ulterior, în urma retrocedării în anul 1947 a mandatului britanic în Palestina (care a fost o împuternicire legală pentru administrarea Palestinei, aprobată oficial de Consiliul Ligii Națiunilor pe 24 iulie 1922), s-a declanșat războiul civil de șase luni (1947-1948) între arabii și evreii din Palestina, urmând ca teritoriile disputate de aceștia, prin Rezoluția 181 din noiembrie 1947 a Adunării Generale, să împartă Palestina între evrei și arabi.
Pentru a fi obiectivi, trebuie menționat faptul că asemenea acțiuni teroriste, specifice islamiștilor fanatici, au fost săvârșite și de unele grupuri teroriste evreiești, după cum întreaga mișcare sionistă este aspru atacată de arabi și nu numai. Astfel, pe fondul acestor frustrări și revendicări ale evreilor, în timpul luptei pentru independența sa statală, la sfârșitul anilor `40, grupuri radicale evreiești, precum Grupul Stern sau Organizația Irgoun, din care făcea parte și Ellyahu Giladi, un evreu transfug, originar din Transilvania, au recurs la asemenea acte de terorism la adresa arabilor sau britanicilor (sub mandatul cărora a fost Israelul până în anul 1948, trecând prin conducerea mai multor imperii cunoscute).
(Va urma)
Dr. Ioan Jude, sociolog
