În urma Concordatului și în virtutea acestuia, biserica tindea să-și aroge drepturi nelimitate asupra școlii de orice grad, dacă e posibil chiar să o scoată de sub autoritatea statului. Episcopia ortodoxă manifesta, din considerente deosebite, intenții similare. Statul habsburgic neoabsolutist, amenințat din interior de nemulțumirea popoarelor ca și de inamicii din afara imperiului, era chiar interesat în sporirea atribuțiilor școlare ale bisericii. În felul acesta, își degreva bugetul secătuit de o sarcină în plus și își crea o pavăză împotriva ideilor revoluționare. Dar statul nu putea accepta înlăturarea oricărui control din partea sa asupra școlii în favoarea unei biserici necatolice, cum era biserica “națională” a românilor transilvăneni. Completând cu atmosfera generală defavorabilă concesiilor acordate bisericii catolice prin Concordat, vom înțelege de ce statul habsburgic tinde să-și modifice parțial orientarea în domeniul politicii școlare față de români. Astfel, dacă imediat după revoluție, Curtea din Viena pornea în acțiunile întreprinse de la principiul că școala din Transilvania reprezintă o chestiune comună a autorității politice și a celei bisericești, în schimb, mai târziu, prin Ordonanța Ministerului Instrucțiunii nr. 2.761 din 11 mai 1857, adresată guvernului militar și civil transilvănean, lasă să se întrevadă că tratează învățământul în primul rând ca o chestiune de stat. Ordonanța guvernului central din Viena, din 11 mai 1857, începu să prindă viață. Conformându-i-se, guvernul militar și civil de la Sibiu, prezidat de Karl von Schwarzenberg, respectiv Fr. Lichtenstein, întreprinde în anii 1857-1859 câteva măsuri energice pentru organizarea învățământului popular românesc din Principatul transilvan: la 13 octombrie 1857 ordonă autorităților politice districtuale, cercuale și comunale să-și îndeplinească îndatoririle de îndrumare și control asupra învățământului românesc, mustrându-i pe cei ce au lăsat totul în grija ordinariatelor bisericești; transmite hotărârile Ministerului Instrucțiunii privind obligativitatea frecventării școlii populare de către copii între 6-12 ani, însoțite de măsurile coercitive ce se vor lua împotriva celor recalcitranți (13 mai 1857 și 7 martie 1858); înafara consilierilor școlari supremi, guberniul numește inspectori locali de școală dintre laici; emite “normalii” referitoare la construirea de noi edificii școlare în comune și întreținerea acelor existente, pentru ridicarea de școli centrale sau comunale în localitățile mici cu concursul ambelor confesiuni române etc.
Măsurile guberniului, indiferent de rațiunile politice urmărite, creau cadru favorabil năzuinței populației române de a-și ridica noi școli și de a-și așeza învățământul popular pe baze trainice. Comunele, învățătorii și preoții, funcționarii publici, îndeosebi cei recent ridicați dintre români, au activat cu un zel rar întâlnit. “Aceștia - scria mai târziu Paul Vasici - se luau la întrecere să ridice școli și să doteze pe învățători”. Ca urmare, anii 1856-1860 au fost dintre cei mai rodnici pentru dezvoltarea învățământului românesc din Transilvania.
Dar perioada a fost scurtă și tulburată de conflictul pentru supremație între biserica ortodoxă și autoritățile politice. Din motive diverse, episcopia ortodoxă din Sibiu - foarte susceptibilă, după ridicarea mitropoliei la Blaj, la orice măsuri ce i-ar putea umbri prestigiul -, deși în 1850 îmbrățișase complexul de măsuri pentru propășirea învățământului românesc sub controlul bisericii și al statului, acum refuză colaborarea cu autoritățile politice, insistând pentru respectarea integrală a prerogativelor sale școlare izvorâte dintr-o autonomie deplină la care aspira. Sprijinit și de guvernatorul militar și civil, Karl von Schwarzenberg, episcopul Andrei Șaguna respinge categoric ingerințele lui Leo Thun, ministrul instrucțiunii și cultelor, în afacerile școlilor confesionale române din dieceza sa. Ordonanța din 11 mai 1857, aplicată la școlile românești greco-catolice, nu este primită pentru cele ortodoxe. Activitatea consilierului școlar Paul Vasici este grav stânjenită. Tratativele dintre Șaguna și Ministerul Instrucțiunii și Cultelor au rămas momentan fără urmări. Intervenția repetată la împărat împotriva lui Leo Thun, și mai ales împrejurările critice prin care trecea imperiul, determină autoritatea politică la concesii. Rescriptul ministerial din 23 februarie 1859 recunoscu în principiu, pentru biserica ortodoxă din Transilvania, dreptul “de influență al organelor bisericești gr. ort. asupra direcțiunii și inspecțiunii școalelor poporale, chiar ca și la catolici”, dar statul își menținea dreptul de numire a învățătorilor și directorilor locali de școală. Socotind autonomia bisericii sale știrbită, Șaguna nu-l acceptă. Tratativele n-au putut soluționa, momentan, divergențele. Astfel că, în momentul trecerii la regimul “liberal”, conflictul nu era închis, iar “legiuirea” dată sub absolutim a avut un caracter pur formal pentru cea mai mare parte a învățământului popular românesc din Transilvania. Abia mai târziu, când a fost reînființată mitropolia ortodoxă, Andrei Șaguna a dat școlilor confesionale românești o organizare autonomă.
Școlile românești din Banat, Crișana și Maramureș, fiind conduse de consilierii români din Oradea și Timișoara ca reprezentanți ai puterii politice, s-au conformat “legislației” în vigoare între 1849-1860.
Autoritatea clericală asupra acestora a fost instituită în 1859, în Crișana și Maramureș, și extinsă apoi în 1861 și asupra Banatului de către baronul Vay, guvernatorul Ungariei.
b) Celălalt aspect implică opoziția popoarelor față de accentuatele tendințe de germanizare, promovate de Curtea din Viena prin politica sa școlară, accentuând caracterul formal al legislației școlare. Aceste tendințe sunt prezente în primele măsuri luate de “regimul lui Bach”. Limba germană este introdusă ca disciplină obligatorie în toate școlile de nivel mediu între 1849-1850, dar, din 1853-1854, se tinde să fie impusă ca limbă de predare, sau “a doua limbă de învățământ”, cum formulau documentele oficiale. Situația o ilustrăm cu exemple din învățământul românesc, deși ea este identică și chiar mai gravă în cazul altor populații. De exemplu, o dispoziție din 21 decembrie 1853 adresată vechii Preparandii române din Arad, socotea insuficiente cele 4 ore săptămânal de limbă germană, întrucât, aprecia Curtea din Viena, “nu trebuie neglijat faptul că - se afirmă în dispoziție - pentru viitorul profesor nu ajunge simpla cunoaștere a limbii, ci că el trebuie să fie în situația de a face utilă limba învățată ca mijloc de predare...” Peste un an, gimnaziului de 8 clase din Beiuș i se ordona ca majoritatea covârșitoare a disciplinelor cursului superior să fie predate în limba germană. De la 1 ianuarie 1855, măsura generalizată prin reforma lui Leo Thun va fi aplicată și pentru școlile capitale, iar în anii următori se tinde la utilizarea aproape exclusivă a manualelor școlare germane.
(Va urma)
Teodor Pavel
