Cuvinte vechi, accente, semne diacritice și RONI
Ion Heliade Rădulescu are, în poezia “Sburătorul”/ “Zburătorul” - aproape uitată azi -, câteva versuri memorabile care se constituie în unul din primele și cele mai frumoase pasteluri din literatura română: “E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei/ Veșmântul său cel negru, de stele semănat,/ Destins coprinde lumea, ce-n brațele somniei/ Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat.// Tăcere este totul și nemișcare plină:/ Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;/ Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină,/ Și apele dorm duse, și morele au stat.”
Dincolo de cuvintele noi derivate (somnie din somn sau încântec, pandant al lui descântec), există aici sensul cel vechi al verbului “a fi deștept”, adică a fi treaz, cu adjectivul sau adverbul “deștept” sau “deșteaptă”, adică “de veghe”, “veghetor”/ “veghetoare”, “neadormit”/ “neadormită”. De aici vine și noțiunea de “ceas deșteptător”, ca și comanda “Deșteptarea!”, rostită des mai demult, când serviciul militar era obligatoriu. În același spirit, versurile unui vechi cântec popular din Maramureș spun: “Săracă inima me/ Fost-am la doftor cu ie,/ La doftor și la potică/ Și nu mi-o aflat nimică”. Folcloriștii de ocazie, fără simțul limbii, au schimbat ultimul vers în forma “Și mi-o spus că n-am nimică”. Dar verbul “a afla” are nu doar sensul de “a fi” sau de “a ști”, ci și pe acela de “a descoperi” sau “a găsi”. Întrebări precum “Aflatu-ți-o vreo boală doctorul?” sau “Ai aflat-o acasă pe Maria?” erau curente în lumea satului transilvan de odinioară. În stilul epistolar de altădată nu se spunea “sunt bine”, ci “mă aflu bine și sănătos, care sănătate v-o doresc și vouă”. “Potica” (farmacia) este un neologism regional, pătruns în limbă în secolul al XIX-lea din germană, mai exact de la substantivul Apotheke. Proverbul regional “a prăda ovăzul pe gâște” ascunde un sens uitat al verbului “a prăda”, anume “a risipi”. “A prăda” înseamnă, de regulă, “a jefui”, iar, în formă pasivă, “prădat” (“am fost prădat”) înseamnă “jefuit”. Prăduirea sau părăduirea este, însă, între altele, risipire. În unele dicționare se indică pentru “prăduire” o origine necunoscută, deși derivarea din “pradă” este evidentă, iar cuvântul acesta din urmă vine indubitabil din latinescul praeda, -ae. Din ignoranță, din grabă, din dorința prostească de a inova acolo unde poporul a așezat bine lucrurile, multe versuri vechi sunt modificate de interpreții cei noi. De exemplu, versurile unei colinde din nordul țării sună așa: “În toată casa-i lumină,/ La tot focu-i oala plină”. Dar, fără să înțeleagă mesajul, cei mai mulți spun “În toată casa-i lumină,/ La tot omu-i masa plină”, ceea ce este banal și lipsit de valoare stilistică. Ideea vechilor versuri este aceea că, la Crăciun măcar, chiar și săracul trebuie să fie, pentru o clipă, bogat și că focul, care adesea arde de pomană, doar ca să nu înghețe de frig familia, avea atunci un rost mai înalt, anume acela de a pregăti ospățul sau ospătarea. (sursa - facebook.com/ioanaurel.pop/?locale=ro-RO)
