O altă cale importantă de promovare a conștiinței naționale și a ideii de unitate politică a poporului român a reprezentat-o susținerea de către negustori și meseriași a școlilor românești. Contribuția orășenilor în această direcție poate fi atestată cu certitudine în cazul vechii școli românești din “Șcheii Brașovului și a Școalei Normalicești a neguțătorilor neuniți din Făgăraș”.
Înființarea învățământului național în cele trei țări române, impus de progresul societății românești începând cu a doua jumătate a secolului XVIII, i-a preocupat îndeosebi și a găsit sprijinul negustorimii și meseriașilor din târguri și orașe.
Anii de avânt școlar, 1838-1847, în Țara Românească și în Moldova antrenează în orașe majoritatea negustorilor și meseriașilor în sprijinirea școlilor naționale. Nu atât sub forma sprijinului izolat, cât sub aceea a contribuției colective a celor două categorii de orășeni la formarea veniturilor “Epitropiei învățăturilor publice” în Moldova, respectiv “Eforia școalelor”, în Țara Românească. Prin “Așezămintele școlare” din 1851 al lui Gr. Al. Ghica și cel al lui Barbu Știrbei, și îndeosebi prin reforma învățământului din vremea lui Al. I. Cuza, școlile orășenești din Principate trec tot mai mult în preocuparea statului.
În schimb în Transilvania, cu excepția măsurilor iozefine, a lipsit interesul autorităților pentru învățământul românesc, cu atât mai mult cu cât acesta reprezenta un focar al mișcării naționale românești. La sate, țăranii vor susține prin forțe proprii școlile sătești în secolele XVIII și XIX, dar penuria resurselor materiale fac ca ele să fie modeste și puține la număr. La orașe însă, deși nici aici nu există o situație total diferită, resursele bănești ale negustorilor și meșteșugarilor erau un serios punct de sprijin pentru învățământul românesc. Școlile “capitale” în centrele mai importante, școlile reale și comerciale în Brașov, preparandii, gimnazii și licee din Blaj (1754), Arad (1812), Beiuș (1828), Brașov, Brad, Năsăud, Oradea, Sighet, Sibiu etc., însumau eforturile materiale conjugate ale păturilor sociale românești din care e greu de depistat contribuția negustorilor și meșteșugarilor orășeni. Singur Brașovul oferă exemplul școlilor ridicate și întreținute prin efortul aproape exclusiv al negustorilor și meseriașilor români. Ei întrețin o școală “cetățenească” și una comercială (din deceniul IV) la care au profesat G. Bariț, A. Lecca, I. Popovici, Andrei Mureșan, J. Pușcariu și alții. Acest focar de cultură s-a dovedit cu timpul insuficient. De aceea, locuitorii pretind în 1840 inspectoratului școlar de pe lângă biserica din Schei lărgirea capacității școlilor, mai mulți profesori pentru instruirea băieților și fetelor etc. Interesantă pentru spiritul național ce-i anima pe orășenii români dintr-un cartier al Brașovului este argumentația lor. Ei pretind școli, argumentând că la “toate națiile, în toate popoarele... înflorește în toate părțile școalele și învățăturile tinerilor. Ba încă mare veste de bucurie de obște au ieșit despre înflorirea cea grabnicei a școalelor din Țara Românească și Moldova spre cultivarea nației.. .” Nevoia de învățătură este adânc resimțită. De aceea în iulie 1845, un grup de 34 negustori brașoveni delegă dintre ei pe Ioan Iuga, R. Orghidan, N. Dima și I. Pantazi să acționeze pe lângă autorități și chiar la împărat, pentru înființarea “gimnaziului național”. În numele societății, negustorii prezenți se obligă să suporte toate cheltuielile pentru aceasta ca și pentru “alte scopuri bune și leguite, neamului folositoare”. Înființarea gimnaziului românesc, acțiune greu acceptată de comunitatea săsească și de autoritățile nobiliare transilvănene, a stârnit entuziasm și sacrificii conștiente între români. Prin colectele efectuate în Brașov și alte localități, la care negustorii mai mari au contribuit cu sume impresionante de până la 3.300 florini, iar cei mai mărunți și meșteșugarii, pe măsura puterii lor economice, cu câte 1-2 florini, s-au adunat fonduri bănești de circa 150-200.000 fl. Nu în zadar Bărnuțiu îi caracteriza pe brașoveni ca “cei mai înflăcărați pentru națiunea română”. Acțiunea de valoare general românească a găsit sprijin pe parcurs și la românii din Moldova și Țara Românească, între care figurează mai ales orășeni din București, Iași, Galați, Ploiești, Brăila, Craiova. Tot de aici le-a venit salvarea în momentele de grea cumpănă, când crizele economice ce afectau afacerile comerciale i-au împiedicat pe aceiași orășeni să facă față cheltuielilor pentru școli: Kogălniceanu lansează lista de subscripție în orașele și județele țării, iar guvernele lui Al. I. Cuza se grăbesc să acorde subvenții anuale școlilor românești din Brașov amenințate cu închiderea. Alteori li se trimit gratuit manuale, cărți și reviste din România. Așa se va întâmpla de exemplu în 1869, când, ca semn al solidarității naționale, chiar Ministerul Instrucțiunii publice din București trimite la cererea unor membri ai Societății Academice astfel de materiale școlare în Transilvania, pe adresa “Eforiei școlilor naționale” din Brașov.
Aceste școli s-au dovedit importante focare de cultură națională și educație patriotică între români, trezind spaima autorităților habsburgice pentru “daco-românismul” ce le stăpânea sub influența unor oameni ca G. Bariț și Paul Vasici. Situația similară, chiar dacă contribuția meșteșugarilor nu este atât de substanțială, este întâlnită și în celelalte centre școlare și culturale românești: Blaj, Sibiu, Arad, Năsăud, Oradea, Gherla, Lugoj, Sighet, Caransebeș. Baza lor materială era asigurată prin donații și fundațiile școlare, instituite nu numai de oamenii bisericii, ci și de aceste pături orășenești. Școlile din Blaj funcționau cu veniturile celor 135 fundații și fonduri instituite până în 1895, fie de episcopii și mitropoliții greco-catolici, fie de diversele persoane particulare, inclusiv negustori și meșteșugari. Între cele mai importante fundații provenite de la orășeni sunt cele ale lui Emanuil Gojdu și a negustorului orădean, Nicolae Jiga. Mai târziu, societățile culturale românești de o parte și alta a Carpaților în frunte cu “Astra”, societatea “Transilvania” din București, “Societatea Academică” și apoi “Liga culturală” au preluat această acțiune dirijând fondurile și fundațiile școlare. În a doua jumătate a sec. al XIX-lea, ajutoare de acest gen au fost acordate inclusiv de către băncile românești ardelene, începând cu “Albina” din Sibiu (1872) și continuând cu alte bănci: “Ardeleana” (Orăștie), “Bihoreana” (Oradea), “Victoria” (Arad) ș.a. Susținerea școlilor în condițiile dualismului de către păturile cele mai diverse ale burgheziei române poartă pecetea luptei pentru drepturile politice și naționale și pentru Unirea Transilvaniei cu România.
Creșterea puterii economice a burgheziei române și sporirea prestigiului său cultural o îndreptățeau să revendice o situație politică corespunzătoare. În feudalismul dezvoltat, meșteșugarii și negustorii din orașe se ridicau adesea împotriva rânduielilor feudale, fie separat, fie de mai multe ori împreună cu ceilalți orășeni. Ei se împotrivesc apăsătoarelor sarcini fiscale și privilegiilor comerciale ale boierilor, pretind libertatea orașelor, comerțului, industriei etc.
La sfârșitul acestei epoci, lupta antifeudală a orășenilor se împletește cu lupta de eliberare națională a poporului nostru de sub jugul otoman, manifestată în special cu ocazia războaielor ruso-turce din 1711, 1739 și 1768-1774. Angajarea ca voluntari a multor negustori sau meseriași în lupta de eliberare a poporului român schițată în aceste împrejurări internaționale sunt un indiciu în plus a conștiinței politice și naționale a păturilor orășenești.
(Va urma)
MIHAIL DAN și TEODOR PAVEL
