Această problematică cu caracter polemologic, stimați cititori, a însoțit omenirea de-a lungul existenței sale, plecând de la luptele cu pietre și lemne din epoca preistorică, în scopul subzistenței și ulterior a cuceririi și dominării, până la conflictele militare moderne cu armele nucleare, care așa cum profețea marele savant, A. Einstein, poate reîntoarce specia umană la asemenea lupte primitive cu instinct gregar. Ceea ce s-a întâmplat în trecut și în prezent, este cunoscut, la fel de bine poate fi anticipat și viitorul, chiar în afara acestor profeții, care pot legitima evenimentele ce urmează să se petreacă, așa cum au fost ele transmise de deținătorul Planului divin unor oameni aleși. În mod paradoxal, războiul a fost și mai este încă justificat și astăzi de unele religii, în mod deosebit de religia islamică, dar nu numai, asemenea reflexe polemologice fiind regăsite și în alte religii, implicit în religia creștină. Astfel, pentru unele religii, cum este islamul, războiul a deveni o poruncă divină și un ideal pentru care merită orice sacrificiu. Astfel în Coran, propagarea cu ajutorul armelor a islamismului este o datorie sacră religioasă, la fel și apărarea valorilor islamului. Asemenea justificări și legitimări religioase s-au întâlnit și în cadrul religiei mozaice. Plecând de la o asemenea poruncă divină au trecut prin tăișul sabiei israeliții, conduși de Iosua, cetățile din Palestina (vezi cartea lui Iosua), pentru care fapte poporul palestinian din fostul Canan - Palestina de mai târziu, nu avea cum să-i ierte de-a lungul istoriei sale, adâncindu-se tot mai mult frustrările și tensiunile, care nu o dată au degenerat în conflicte. Așa cum asistăm și în prezent, actualul conflict din Orientul Mijlociu poartă amprenta poruncii divine a diverselor divinități, care, după cum putem observa, fiecare își revendică autoritatea și adevărul profețit. Care sunt purtători acestei lupte este anticipat în multe profeții, care conform acestor previziuni ar avea loc în această zonă geografică, unde norii războiului au devenit tot mai amenințători și unde sunt create toate premisele militare pentru un așa-zisul Război al Armaghedonului (trebuie spus că acest cuvânt “Armaghedon” apare o singură dată în cartea Apocalipsa (16:16), fiind tradus prin “Muntele Meghido”, având mai mult o conotație simbolică a luptei dintre forțele binelui și a răului, decât reală!)
Nu voi intra în detalii cu privire la acest conflict între taberele beligerante, prezentul constituindu-se în argumentul cel mai concludent prin înarmarea îngrijorătoar ale puterilor care pot susține acest război. Voi spune doar atât că atât acest posibil conflict catastrofal, ce poartă însemne apocaliptice, cât și celelalte forme de natură agonică distructivă, au fost consfințite și în religia creștină. Iată ce spunea un mare teolog catolic, Sfântul Augustin, despre război și modul cum se justifică războiul din punct de vedere religios, cu implicarea divinității: “Dacă divinitatea, printr-o prescripție specială, poruncește să ucidă, omuciderea devine o virtute”. Ca atare, chiar prin absurditatea sa, războiul este “justificat” și “legitimat” chiar de divinitate, atunci când el se desfășoară sub dominarea voinței divine! Se poate observa că, atunci când scopul este nobil - acceptat de Providență, nu contează mijloacele la care se recurge! (Machiaveli). Doctrinele care justifică acest fenomen inuman și barbar sunt cu mult mai multe. Dintr-o asemenea perspectivă a științei sau teoriilor despre război, există o așa-numită paradigmă polemologică (polemos - război), care cuprinde în conținutul ei doctine de natură: militară, politică, sociologică, istorică - antropologică, psihanalitică, filosofică, morală, juridică și teologică, asupra cărora mă voi rezuma doar la semnalarea caracterului complex al acestui fenomen social și politic militar, care este războiul.
După cum se știe de către cunoscătorii textului biblic, cele mai multe referințe la aceste semne preapocaliptice se regăsesc la Sfântul Evanghelist și Apostol Matei, cu precădere în cele două capitole din Evanghelia sa ( 24 și 25). Cu referință la acest semn ce prevestește “Marele necaz” (24:21), evanghelistul citat evidențiază ca următor semn eshatologic și apocaliptic - prevestitor, războaiele și zvonurile despre războaie, încurajând că acestea nu prevestesc încă sfârșitul (cf. Matei 24:6), și că aceste războaie își urmează oarecum cursul firesc al istoriei. În conformitate cu acest caracter legic, atât războaiele, cât și foametea, ciuma și cutremurele, așa cum sunt ele regăsite în textul biblic citat, nu sunt decât începutul “durerilor nașterii”, dar că sfârșitul va veni, astfel că neam peste neam se va ridica, și “împărăție peste” împărăție, și va fi foamete și ciumă și cutremur mare pe alocuri (24:7-8). Așa cum este profețit de Sfântul Ioan Teologul în cartea Apocalipsa (6:4), “pacea a fost luată de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alții”. Pe bună dreptate, spusele acestui mare teolog și profet, astăzi au devenit o realitate, cuvântul pace lipsind din vocabularul celor care trebuie să o întrețină, asemenea întregii omeniri. Lipsa acestui cuvânt și realități istorice face ca preceptul din Decalog, “să nu ucizi”, să rămână doar un slogan biblic de care nimeni nici nu a ținut seama, și cu atât mai mult în prezent, când moartea, cruzimea și ororile au înlocuit ordinea și pacea în lume, nu ține seama!
Așa cum am anticipat deja, legitimitatea biblică a acestei profeții ce prevestește sfârșitul actualei ordini, și nu a lumii, cum în mod greșit este interpretată, este regăsită în mai multe texte biblice, în mod deosebit la evangheliștii Matei (24:4-31) și Luca (21:6,10, unde este reprodus evanghelistul Matei), dar mai ales în cartea Apocalipsa (6:12-17;16:17-18). Astfel, toți oamenii aleși de Dumnezeu - profeți, evangheliști, apostoli și sfinți, ne-au avertizat prin aceste semne, mai mult sau mai puțin explicit sau implicit, cele mai multe având loc, existând posibilitatea creată în a se împlini.
Această stare maladivă a Terrei este sesizabilă de oricine care vede și simte această alunecare în haos a planetei, dorită și gestionată de mai marii lumii. Cu referință la acest cuvânt “lume” și implicit la sintagma înfricoșătoare a “sfârșitului lumii”, trebuie făcută precizarea că în Biblie, termenul “lume” nu se referă întotdeauna la dimensiunea ei cosmologică - la planeta Pământ, ci uneori acest cuvânt, discriminat negativ sub raport biblic, are mai mult o conotație sociologică negativă, adică se referă la societatea umană confruntată cu răul, care i se opune lui Dumnezeu, așa cum și în prezent forțele răului și ale întunericului se opun Logosului și Luminii, declanșând și amenințând omenirea cu un posibil sfârșit, când timpul sfârșitului poate fi convertit într-un sfârșit al timpului!, cum nu s-a mai întâlnit în decursul istoriei zbuciumate a omenirii și a speciei umane!
Dr. IOAN JUDE, sociolog
