În Sânpetru de Câmpie, în ultimul secol, meseria cojocăritului a fost practicată de doi oameni care se bucurau de mare popularitate în comunele din jur, iar în prezent, aici trăiește unul dintre puținii cojocari din țară, specializat în cojoace ciobănești.
Profesorul Mihai Teodor Nașca, un pasionat culegător de folclor din Sânpetru de Câmpie, ne spune că primul cojocar a fost Petru Lonean, care a învățat meseria de la un cojocar din Târgu Mureș. Potrivit relatărilor sale, în primul an de ucenicie avea sarcina să facă curat în atelier și să aducă apă proaspătă și abia din anul al doilea i se permitea să facă lucrări mai mici.
Al doilea cojocar a fost Ionel Maxim (căruia localnicii îi spuneau Maxâm sau Maxân), care a învățat meseria la Geaca, fiind patru ani ucenic și doi ani calfă, acesta fiind unchiul actualului cojocar, Alin Alexandru Maxim, în vârstă de 52 de ani.
Meseria de cojocar, tot mai rară în România
Spre deosebire de predecesorii săi, Alin Maxim confecționează cojoacele tradiționale ciobănești, astfel de cojocari fiind foarte puțini în țară, însă unicitatea lui Alin este aceea că el știe să prelucreze pieile, știe să le coase și, în plus, este și cioban, având o turmă cu peste 300 de oi.
“Am absolvit 10 clase la școala din Sânpetru, după care am urmat școala de cojocari din Râmnicu Vâlcea, înainte de Revoluție, era școala de cooperație ce aparținea de UJECOP. La acea școală erau mai multe profiluri, cred că era singura școală de cooperație din România. Am avut un unchi, frate cu tata, care a fost cojocar și noi am avut o dragoste pentru cojocărie. Și mama când m-a făcut, dacă am voie să spun așa, m-o născut acolo, în piei. Acolo a luat-o durerea și acolo m-o născut, între piei. Și o zis: «copilul ăsta se face cojocar»! Am crescut cu această dragoste pentru cojocărit de mic copil. La școală am învățat mai multă teorie, erau câteva secții de cojocărie în Râmnicu Vâlcea, ne trimiteau câte 4-5 pe secție, dar pe mașini lucrau muncitorii calificați și nu aveau nicio treabă cu noi. Ne uitam la ei cum mai lucrează, mai furam câte ceva din meserie, dar nu ne băga nimeni în seamă. Am făcut mai multă teorie și, după ce am terminat școala, a trebuit să merg undeva să profesez, să exersez meseria ca să pot să mă descurc singur. Și atunci am găsit un cojocar pe la Timișoara, pe granița cu Iugoslavia, bineînțeles în Banatul nostru. Și acolo am lucrat aproximativ 3 ani. Apoi m-am întors în satul natal și am început să lucrez aici”, ne povestește Alin Maxim.
Cojoace confecționate cu o tehnologie tradițională
Cojoacele ciobănești, confecționate după o tehnologie tradițională destul de complicată și de durată, sunt folosite iarna de păstori, acestea ferindu-i de frig și viscol.
“Pieile provin din sacrificare a oilor și a mieilor. Se sărează și se țin pachet 3 zile, după care să întind undeva într-un loc aerisit, într-o șură, într-un șopron, se desfac, se usucă, se păstrează. Noi lucrăm în sezonul de vară, în sezonul cald, pentru că suntem toată ziua cu mâinile în apă, în soluțiile cu care lucrăm. Nu poți să lucrezi iarna, să bagi mâna afară în butoi, că îți îngheață. În timpul verii, prima dată e spălatul pieilor, se spală, se limpezesc în minimum două ape. Avem butoaie din lemn în care intră circa 80 de găleți de apă. Intră 800 litri de apă într-un butoi cu scurgere jos... Apoi se degresează pieile. Avem niște scule care trag grăsimea. Lucrăm manual cu un fel de cuțit în formă de semicerc, nu are colțuri ca să nu agațe pielea și să nu o spargă. Apoi se pune la degresat, se pune o cană de sare la 10 litri de apă și la cantitatea totală de 800 de litri de apă se pun și doi saci de tărâță. Până aici e totul ecologic, fără chimicale, fără nimic”, ne explică Alin Maxim.
În această “soluție”, pieile se țin aproximativ 14 zile și de două ori pe zi se amestecă, se întorc, se mișcă pentru argăsire, după care se scot, se pun pe sfoară și se usucă.
“Apoi avem o mașină de albit, cu un tambur din fier cu 10 cuțite, tot așa în formă de semicerc, fără colțuri. Se fac ca cearșaful de albe, după care le croim. Sunt foarte rezistente, fiindcă ciobanii umblă cu cojoacele pe câmp, pe ninsori, ploi, se pun pe ele și dorm pe pământ jos, pe pământ înghețat. Așa că sunt făcute să reziste la intemperii, iar pentru asta folosim crom, doar pe partea de piele, nu pe lână, după care se pun la uscat. Dacă pielea nu e cromată, se întărește și se rupe, dacă e cromată, poți să o bagi în vană și să o speli și nu pățește nimic. Dacă nu pui crom, dacă plouă pe ea se face ca o tablă. Așa că un cojoc făcut de mine poți să îl speli și de 20 de ori și nu își pierde calitatea, rămâne tot moale. În cojocul acesta poți să dormi în zăpadă sau pe pământ înghețat aproximativ 5 ani, după care începe să își mai piardă din calitate, dar media de viață e cam de 20 de ani. E foarte interesant, poți să dormi în zăpadă că nu te îmbolnăvești, trebuie să dormi ghemuit, îți tragi picioarele înăuntru, trebuie să ai pe tine pulover gros, nu poți dormi în pijama sau în slip. Nu e ca la hotel, e în câmp, dar important este că acest cojoc te apără să nu te îmbolnăvești”, a spus cojocarul.
Își vinde produsele în târguri sau direct ciobanilor
Alin Maxim își vinde produsele în târguri sau direct ciobanilor care, în ciuda vremurilor moderne, încă nu se pot descurca iarna fără un astfel de cojoc.
În trecut, la Sânpetru de Câmpie cojocarii confecționau, pe lângă cojoacele ciobănești, pieptare, cojoace și căciuli, meșteșugul tradițional de prelucrare a pieilor fiind unul foarte strict.
“Pieptarele erau vopsite de obicei maro. Pentru pieptarele femeiești se coseau în față motive florale din piele lucioasă, la noi nefiind obiceiul să se coase motive cu ață colorată. Cum se prelucrau pieile? Pieile de oaie, miel sau berbec se introduceau într-un butoi mare de lemn, peste care se turna apă. Apoi fiecare piele era țesălată pentru a împiedica mizeriile din lână. Erau introduse din nou în butoiul cu apă pentru a se înmuia. Cu o scafă era înlăturată carnea de pe fiecare piele. Următoarea operație consta în introducerea pieilor într-o saramură formată din: 50 kilograme de sare și doi litri de tărâțe și apă; 150 de piei erau așezate în butoi peste care se turna saramura respectivă până acopereau toate pieile. Timp de două săptămâni se înturnau zilnic de două ori, pentru a nu se putrezi, apoi erau scoase, scuturate de tărâțe și uscate la soare. Fiecare piele se întindea pe o vană din lemn, unsă cu saramura rămasă în butoi (i se spunea ceauă) și curățate din nou cu scafa. Pieile se însemnau cu o sulă în felul următor: «Cornel Banu a adus opt piei», fiind primul pe tabel, fiecărei piei i se făcea o gaură, la al doilea client, două găuri în fiecare piele și așa mai departe. Erau apoi vopsite și se confecționa ceea ce clientul dorea”, a arătat profesorul Mihai Teodor Nașca.
Oieritul presupune un efort continuu, ieșit din comun
El ne spune că meseria de cioban (oier) este frumoasă dacă o privim din afară, dar că aceasta presupune un efort continuu, ieșit din comun.
“În balada Miorița, creatorul anonim ne duce cu gândul la o atmosferă idilică ce se desfășoară fără mari greutăți, pe plaiuri întinse, pline de flori și verdeață. Cei care practică această meserie din tată în fiu au cu totul o altă părere. Ciobanii «se bucură» când este vreme rea știind că, după un astfel de timp, vin și zilele însorite. Ciobanul care este șeful stânii organizează toată munca de la stână. Deșteptarea se face când se aude primul ciripit al păsărilor, după care se trece la mulsul oilor. Unui mulgător îi revin aproximativ 100 de oi. După terminarea mulsului, ciobanii mănâncă și pleacă cu turma la păscut. Ciobanul sau ciobănița rămân la stână pentru a prepara cașul. Laptele se strecoară de mai multe ori prin tifon pentru a se înlătura mizeriile, apoi se pune într-un ciubăr sau în mai multe, când cantitatea este mare și se adaugă cheagul. Acesta se prepară din «rânză» de miel sau vițel, după rețete pe care le știu doar ei. Astăzi se folosește și cheagul obținut pe cale industrială. Când laptele este închegat se trece la prepararea cașului”, explică profesorul.
Ciobanul apasă cu ambele mâini laptele închegat, iar această operație se repetă de mai multe ori până se înlătură tot zerul.
“Cașul obținut se pune într-o «crintă» și se fărămițează pentru a-l «jântui». Prin jântuire se obține jântuiala, un fel de zer mai gras, care se ține două - trei zile pentru a se înăcri. Cașul se pune apoi într-o pânzătură și se așază pe teasc pentru a se scurge bine de zer. În două - trei zile cașul se usucă bine și poate fi dat spre consum. Zerul obținut se fierbe la foc potolit și se obține urda. Baciul care este gospodar ține la stână 20-30 de purcei, pe care îi hrănește cu zerul obținut după obținerea urdei. Jântuiala este folosită la prepararea balmoșului, un produs obținut prin fierberea făinii de porumb în această jântuială. Jântuiala se pune la fiert într-o oală de ierț la un foc potolit și pe timpul fierberii se mestecă tot timpul cu o lingură de lemn. După ce dă în clocot de trei ori se adaugă făina de mămăligă. Când conținutul este fiert, se mestecă și se obține o mămăliguță acrișoară și grasă, care se servește cu ciorbă de șălate sau varză. Acesta este vestitul balmoș”, a mai povestit Nașca.
Nicio activitate de peste zi nu se face la întâmplare, ne explică Mihai Teodor Nașca, fiindcă după mulsul de seară, după ce ciobanii cinează, pleacă cu oile la păscut sau, cum se spune, “merg cu oile la cină” timp de una-două ore, după care merg la culcare, pentru a fi pregătiți pentru a doua zi.
La stână se servește la amiază o ciorbă, o zeamă cum se zice, și felul doi, iar dimineața și seara se mănâncă “din brișcă”, adică ceea ce se poate găsi la o stână, caș, urdă, slănină, ceapă sau roșii. (Agerpres)
