Mișcarea românilor transilvăneni, afirmată viguros în cadrul revoluției unitare române de la 1848-1849, cu evidente particularități impuse de complexitatea situației din Imperiul austriac, nu a sucombat odată cu triumful neoabsolutismului habsburgic. Obiectivele sale, sintetizate în programul revoluționar al națiunii române din mai 1848, departe de a fi părăsite, sunt continuate în deceniile următoare, doar că în proporție, forme și pe căi diferite.
Triumful reacțiunii habsburgice, revenirea la metodele guvernării absolutiste, centralismul exacerbat în dauna autonomiei provinciale au frânt pentru moment lupta politică fățișă a naționalităților. Dar necesitatea adaptării Imperiului la cerințele evoluției spre capitalism, tendința de modernizare instituțională, precum și speranța în concesiile Curții din Viena vor constitui breșa prin care, în formele legale, majoritatea popoarelor oprimate din monarhie, între care și românii, își vor susține revendicările proprii în fața autorităților locale și centrale. Prevederile liberale ale Constituției imperiale din 4 martie 1849, menținută formal până în decembrie 1851, păreau să fie platformă legală pentru continuarea mișcării revendicative a românilor din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina. Decepția suprimării libertăților politice și naționale găsea la fruntașii români numai o vagă consolare în iluzia concesiilor compensatorii pe tărâm cultural. Dar era suficientă spre a nu părăsi lupta nici chiar în anii reacțiunii neoabsolutiste și a evidentei ingratitudini habsburgice.
Afirmarea prin cultură - pe care fruntașii români cei mai reprezentativi, în primul rând Bărnuțiu, Iancu, Barițiu și Papiu, nu o puteau concepe decât în formă națională - reprezenta pentru cei mai mulți chezășia dobândirii și exercitării drepturilor politice la care națiunea română aspira cu deplin temei. Considerentul că prin cultură se va ridica ,,cetate nouă unității naționale” - cum se exprimase Bărnuțiu - imprima după revoluție o importanță prioritară revendicărilor culturale, implicit școlare, din programul mișcării naționale românești de la 1848. De aici decurge - credem noi - logica acelor strădanii impresionante ca număr și vigoare de pe tărâm școlar inițiate de fruntașii politici, de “inteligență” și susținute de satele și comunele românești în toată perioada absolutismului. Calea sintetizată în formula “cultură națională cu puteri unite”, deci prin eforturile poporului, se îmbina tot mai insistent în 1849-1859 cu aceea a demersurilor, petițiilor și memoriilor către autorități spre a le smulge treptat drepturile la care națiunea română în toate privințele se considera îndreptățită.
Pentru Principatul transilvan, această amplă mișcare petiționară, îndeosebi din anii 1849-1851, a fost deseori relevată de istorici. Erau la îndemână informațiile din periodicele de la Brașov și documentele principale publicate imediat (1850-51), de către A.T. Laurian. Dar pentru comitatele de vest - Arad, Bihor, Sătmar și Maramureș - despărțite de principatul Transilvania și încorporate administrativ la Ungaria tocmai din dorința Curții din Viena de a fragmenta și diminua unitatea de luptă a românilor, așa cum a procedat și cu alte popoare - astfel de acțiuni au rămas în cea mai mare parte necunoscute istoriografiei noastre. Sunt desigur amintite acele acțiuni ale românilor din Crișana și Maramureș ce au fost întreprinse în comun cu cei din principatul Transilvania. Sunt, de asemenea, bine cunoscute istoricul gimnaziului român din Beiuș și activitatea Societății “lepturiștilor” din Oradea. Exceptând relevarea întemeiată a meritelor profesorului Alexandru Roman, cele mai multe au fost însă legate de numele episcopului greco-catolic Vasile Erdélyi, rolul căruia a fost fie exagerat de unii, fie complet uitat sau denigrat de alții. Și într-un caz, și-n altul, însă, strădaniile culturale ale românilor din aceste părți erau nejustificat restrânse la câteva acțiuni, preluate și transmise de la unul la altul de istoricii trecutului cultural al Crișanei și Maramureșului.
În schimb, o bogată informație inedită din Arhivele din Oradea, Arad, Sibiu, București și mai ales din Budapesta scot la lumină multiple strădanii pentru ridicarea la cultură a maselor române, relevă zeci de acțiuni individuale și colective necunoscute, evidențiază personalități de luptători pe tărâmul culturii naționale pe care posteritatea, aproape complet, le-a dat uitării.
(Va urma)
Teodor Pavel
