Unii mai știu (din școală?) că, vorba poetului Vasile Alecsandri, “românul e născut poet”. Născut, iar nu făcut (...) Rămânem poeți, orice s-ar întîmpla cu noi. Ba chiar încercăm să dovedim asta în mod concret, în scris, fie și într-o limbă maltratată gramatical. Și mai mult decât atât.
(...) Românii, deci, nu au doar, așa, o înclinație poetică, dar chiar cred că pot învinge dramele capitalismului fără cap (din România, capul fiind în altă parte...), scriind. Ce-i mână în această luptă? Ca să răspunzi cât de cât pertinent (sau avizat?) la întrebarea de mai sus, ar fi nevoie, poate, de un studiu sociologic. Sociologie a literaturii, dar nu numai... Cel care mai cercetează, chiar și... empiric, câmpul literaturii actuale își poate da însă cu părerea fără să fie departe de esența fenomenului. Căci, în cele din urmă, e vorba de un fenomen... literar, dar și social sau psihologic. În perioada postdecembristă imediată, dar și apoi, în plină desfășurare, mulți membri ai societății noastre s-au dezlănțuit în scris. Au apărut puzderie de jurnaliști, hotărîți să pună în pagini - sau în imaginea tv - tot ce le trece prin cap, dar și valuri-valuri de scriitori deciși să-și exprime cu dezinvoltură angoasele și iubirile, mai ales iubirile, indiferent de vârsta la care scriu. În arealul nostru literar, “local”, fenomenul nu ne-a ocolit. E vorba de scriitori care nu țineau/ nu țin să fie neapărat exponenți ai unui loc anume, ci exponenți ai... propriilor gânduri. S-a câștigat libertatea de a face ce vrei. Unii au plecat pe drumurile lumii, mai ales cu scopul de a face bani, alții au pornit pe drumul spunerii de sine, al dezvăluirilor sufletești. Mimate sau nu. Această libertate de exprimare era - și mai este - facilitată de perfecționare tiparului, a modalităților de transfer al manuscrisului în pagina de ziar sau de carte. Pe lângă libertatea de exprimare se consuma și libertatea de afirmare. Proprie. Nu toți știau să facă bani sau n-aveau stomacul pregătit să mănînce ceva mai dur sau mai urât misoritor ca să se facă politicieni de firmă (excepțiile se exclud din această discuții), așa că unii (mulți?) se apucau de brodit versuri cu condeiul (sau tasta). Nu putem omite să recunoaștem că o parte din asemenea condeieri erau “vărsați” aici din vremea de dinainte de Rivoluție: condeieri care umpleau hârtia de tipar cu producții cerute sau “inspirate” de ideologia de partid, de ritualul evenimentelor de proslăvire a partidului sau a conducătorului acestuia. Fiecare palier social, ba chiar fiecare profesie, fiecare cenaclu își aveau reprezentanții de profil, dincolo de mai mici sau mai mari compromisuri ale scriitorilor sadea. Se conturau/ afirmau poeți de scară, de bloc, de stradă, de neamuri (nu de neam) ș. a. m. d. Timpul revolut a trecut, mâncărimea de condei a rămas. I-a învățat ceva experiența din comunism, le impunea această experiență un nou comportament (scriitoricesc)? Greu de deslușit. Acum, stând strâmb și judecând drept, nu-i rău că apar pe cerul literaturii - inclusiv “locale” - puzderii de poeți (mă rog, de scriitori), încercând să trimită spre “cetiror” - de la mică distanță - luminițele lor. Încrederea (sau prețuirea?, putem vorbi de prețuire?) în pagina tipărită poate să emoționeze. Iată că mai sînt oameni care nu abandonează Galaxia Gutenberg!... Oricine are liber la scris, nu-i nici o restricție. Încrezători în pagina tipărită, putem observa însă cu îngrijorare cum interesul pentru carte scade constant, totuși, fără ezitări din partea generațiilor care vin peste noi. Este îngrijorător că această foame de scris se asociază strâns cu lipsa foamei de cultură. Mulți scribi actuali o rup cu tradiția culturală, se desprind de ea cu nonșalanță. Scrisul lor se particularizează pentru cercuri tot mai restrânse, tot mai închise în ele însele, pierzîndu-și relevanța existențială, estetică și strict literară. Scrieri pentru neant, din start. Un bagaj cultural redus și slab configurat literar nu-ți poate asigura hrană de creație pentru drumuri lungi. Limba unor asemenea scrieri sărăcește continuu, se umple de poncife, nu mai poate da consistență identităților. O asemenea literatură nu-i îmbie nici măcar pe scriitori să se citească între ei, căci ce să citească în/ din opera celuilalt? Ce să mai zicem de veghea spiritului critic? Pentru scriitorii de meserie și pentru literatura în sine, veleitarismul e o problemă minoră. Aproape poate fi ignorată. Atenție trebuie acordată slăbirii dorului de lectură de către un veleitarism care proliferează fără un minim simț critic. A dispărut cenzura, dar nu trebuie să abandonăm autocenzura. Autocenzura estetică, de creație. Exacerbarea unui eu minor, exercițiul nombrilismului literar sunt o palidă expresie a cultului liderului și a individualității, afirmat de o societate care își caută reperele, dar care, iată, nu prea facilitează afirmarea personală. Situație incredibilă. Plantele slabe, buruienile chiar invadează grădina neîntreținută cu hărnicie gospodărească. Vrea tot românul să se facă scriitor, dar de la cine și cum învață meserie? Și unde intră în această voință stima pentru scris, pentru literatură?
OLIMPIU NUȘFELEAN (Uniunea Scriitorilor din România) (sursa - Răsunetul cultural, Magazin literar și artistic, realizat de Societatea Scriitorilor din Bistrița-Năsăud. An. XI; Nr. 11 (127) noiembrie 2023)
