Ce mai iubeam și așteptam ninsorile în copilărie și adolescență!
Știam și eu, și frații mei, că o putem supăra pe mama, dacă începeam să scâncim că nu ne ajunge o carte de Ion Creangă sau vrem ceva ce lipsea în gospodăria noastră. Ne-a deprins de mici să nu ne plângem, ci să mulțumim Celui de Sus pentru fiecare zi dăruită.
Totuși, o singură dată în an, mama ne lăsa să ne jeluim, la sfârșit de decembrie, când intram în vacanța școlară de iarnă și ninsorile întârziau să vină, iar sărbătorile ne băteau la fereastră. Ca toți sătenii, cunoștea prea bine indicațiile date de “sus” ca părinții să nu le permită copiilor să participe la sărbători religioase. Ea, de felul ei, nu mergea deschis împotriva apei, dar nu prea avea urechi pentru proverbul moldovenesc — capul plecat sabia nu-l taie. “Știu că la școală v-au spus ca de Crăciun să nu umblați cu cerutul pe la ferestrele oamenilor, că dacă vă prinde pe drumuri “drujina” (patrula-n.a.) o să vă dea afară de la învățătură. Dacă voi vreți să vă duceți cu Colinda, Steaua și Plugușorul, duceți-vă fără teamă, că mama o să le lămurească lor ce înseamnă cerut și ce înseamnă sfintele sărbători de iarnă”. Ne privea cu drag, se mira nu știu cum că a mai trecut un an, uita de grijile zilnice, se lumina toată la chip și ne mângâia încet de ne topeam sub mâna ei caldă și protectoare. Dar pe lângă învoire, așteptam să ne întrebe ce mai dorim și cum ne întreba, răbufneam în cor: ninsori, vrem ca ninsorile să vină în satul nostru.
Din pragul casei părintești se deschidea cea mai frumoasă luncă din lume, lunca râului Cogâlnic, care se pierdea până la poala unui deal ce sprijinea linia ondulată a orizontului. Toată “corola de minuni a lumii” era adunată și încăpea între streașina casei părintești și linia orizontului; aici încolțeau și înfloreau tainele universului, de aici dezlegam visurile și le dădeam drumul să hoinărească dincolo de stele și luceferi, aici așteptam în fiecare iarnă să valseze fulgii și în fiecare primăvara să mijească verdele din luncă. Nu știam dacă ceream prea mult, dar mama după ce ne asculta dorința, își punea bondița pe ea și ieșea afară. Privea lunca și orizontul, se uita la ceruri, amirosea parcă văzduhurile din depărtări și rostea vorba pe care o așteptam: duceți-vă la mâca Anica, ea știe să cheme ninsorile.
Să fi locuit buneii la o depărtare de un kilometru de casa noastră, de cealaltă parte a bulhacului, unde un braț al Cogâlnicului ba acoperea cu apă, ba dezgolea cărăruia cea mai scurtă între gospodăriile noastre. Oricum, dintre numeroasele neamuri ale buneilor împrăștiate prin tot satul, noi eram cei mai aproape de casa lor, așa că de sărbători ei nu prea duceau lipsă de prezența noastră. Făceam ce făceam și tot la ei ajungeam, mai exact la mâca Anica, fiindcă bâtu Nicandru, cât eram mici, nu prea ne băga în seamă. În schimb bunica avea un întreg ritual de a ne primi în camera ei împodobită cu lăicere colorate și plină de icoane și arhangheli, cu opaițul de-a pururea licărind sub aripile îngerilor, cu steblele de busuioc prinse de grinda masivă vopsită în albastru, pe care se zăreau și câteva stele zugrăvite în alb. De pe pervazul ferestrelor, din farfurii mari de bocnă, câteva gutuie uriașe, care acopereau un sfert din geam, împrăștiau o lumină gălbuie și o aromă fără de pereche în lume.
Bunica ne așeza pe lavița înaltă de lângă sobă, ne învăluia cu ochii ei albaștri și întreba ce fac părinții, se interesa cum ne împăcăm cu învățătura, cât stăm în vacanță și ce poezii noi am învățat. După ce asculta spusele noastre se îndrepta spre Casa Mare, o cameră plină de taine, fiindcă acolo copiii nu aveau voie să intre. Se reîntorcea cu o străchinoaie vârfuită cu mere boierești și prăsade mai mari decât pumnul, cu nuci și struguri negri prinși de coardă, cu perje afumate și zarzări uscați. Mai scotea nu știu de unde un borcan de miere și o cutie cu halviță. Îi făcea mare plăcere să ne dăruiască fructe, dulciuri, bomboane și turte, să ne vadă mâncând cu poftă, să ne dea să gustăm cu lingurița miere de albine.
“Vă aștept di Crăciun șî di Sfântul Vasili, sî ni colindați șî sî ni hăiți, cî atunci vă adun pi toți șî o sî scot harbujîi șî zămoșîi din grâu șî o sî mâncați șî voi. Bădiț-to Gheorghe o sî vinî cu sania șî cu Steaua, șî cu colindătorii lui. Sî vă băgați șî voi în ceatî, poati v-o primi, cî sînteți mărișori. Dar sî cântați frumos, cî altfel nu vă mai plimbî cu sania pi bulhac,”— ne spunea bunica la despărțire.
Ieșeam în prag, priveam la pământul negru, fără pic de zăpadă, apoi ne uitam întrebători la bunica Anica să ne spună dacă prindem ninsorile în timpul vacanței sau rămânem numai cu vântul și Cogâlnicul înghețat. “N-am zîs eu cî bădiț-to Gheorghe o sî vină de Crăciun cu sania? Aghe pe 5 ianuarie o sî înceapă sî ningă, a doua zî, tot satul o să cie în alb, iar a triia zî, la Crăciun, omătu o sî treacî mai sus di genunchi,”—ne liniștea bunica, mângâindu-ne și urându-ne drum bun. De-a lungul anilor, toate prezicerile ei s-au împlinit, iar lumea zicea că ea a deprins să simtă ninsorile în Siberia, acolo, la Polul Nord, unde a fost deportată și s-a aflat în taigaua din regiunea Tiumeni, mai mulți ani
…Peste ani, acele sărbători de Crăciun și de Sfântul Vasile, când ne adunam cu toate rudele apropiate la bunei, îmi strălucesc ca și steaua care sus răsare. O parte din oamenii dragi de odinioară caligrafiază norii din înalturi și mai trimit câte o pană de înger spre lunca Cogâlnicului, spre Abaclia natală. Multe s-au troienit și spulberat, dar căldura pe care o simțeam de sărbători, când buneii ne adunau la casa lor, nu am cum s-o uit. După cum nu pot uita că bunica Anica ori de câte ori a chemat ninsorile de Crăciun de atâtea ori ele au venit în toată splendoarea și frumusețea lor. Și azi când duc dorul ninsorilor care tot mai rar ajung pe pământul Moldovei, îmi vine s-o rog pe bunica să-mi trimită o veste din ceruri, dacă o să mai ningă vreodată atât de miraculos și frumos ca în anii copilăriei. … (sursa și foto - facebook.com/alecu.renita)
ALECU RENIȚĂ, Chișinău
