Așadar, stimați cititori, dintr-o asemenea perspectivă eshatologică, putem vorbi despre un timp al nostru - limitat și fragmentat, și un timp al Creatorului divin, care, în mod paradoxal, ar putea fi considerat ca fiind un timp fără timp, care-i aparține doar lui Dumnezeu și împărăției Sale, spre care tindem după această viață limitată și trecătoare, când vom trece din și peste acest sfârșit - eshaton, într-un alt timp nelimitat, ca o formă de energie, care poate cunoaște mai multe forme de existență, necunoscută încă pământenilor cu toate descoperirile de până aici. Așa cum rezultă din eshatologia biblică creștină, acest sfârșit nu este ultim - absolut, ci vizează și ceea ce urmează pentru omenire aici pe pământ, prin acel presupus eon hristic milenar, dar și în lumea de dincolo, ceea ce permite delimitarea unei eshatologii pozitive, pentru credincioșii care vor avea parte de acea fericire din presupusul Rai, și una negativă, pentru necredincioși, al cărui destin va fi împlinit temporar sau pentru veșnicie în controversatul Iad!
Asemenea viziuni cu caracter eshatologic sunt specifice în primul rând eshatologiei religioase și populare și în mai mică măsură eshatologiilor laice, în primul rând a celei filosofice și științifice, care presupun un anumit grad de raționalitate, ca atare având mai mult un caracter imanent decât transcendent. Sunt prea puțini oameni de știință și filosofi care mai acordă importanță acestor delimitări ontologice de tip eshatologic, de aceea cei mai mulți evită un asemenea subiect, rămânând mai mult în sfera religiozității, ca mijloc ce menține un anumit raport între om și Dumnezeu, pe fondul acestei imagini eshatologice și apocaliptice.
De aici putem trage concluzia, în conformitate cu care eshatologia dă sens vieții pământești, iar moartea se înscrie ca un moment necesar pentru perceperea acestui sens, fiindu-ne frică și de ceea ce urmează după ea! În acest sens, marele teolog de origine rusă, N. Berdiaeff, afirma că: “moartea este faptul cel mai profund și semnificativ al vieții, care ridică pe ultimul muritor deasupra cotidianului, prin speranța nemuririi sale - sbl.n., viața neavând sens decât dacă moartea există. Sensul finit este legat de un sens final”, avea să conchidă acesta. Ca atare, moartea trebuie simțită ca pe o prezență, care ne privește în mod absolut - total, pe de-a-ntregul ei, atât în calitate de muritori, aici pe pământ, cât și ca nemuritori, când vom suferi pentru faptele comise în timpul vieții de pe pământ.
Cea care dă sens și deschide orizontul nemuririi este eshatologia. Dumnezeu a creat lumea ca să o desăvârșească, nu ca să o lase veșnic într-o formă relativă. El nu i-a creat pe oameni ca să-i desăvârșească numai pe unul câte unul, ci pe toți împreună și în ființa lor întreagă, deci și în trupul legat de cadrul acestei lumi efemere. În aceasta va consta împlinirea ultimă a scopului unirii intime a Fiului lui Dumnezeu cu lumea, prin întrupare și prin Învierea Sa cu trupul, ca parte a lumii de aici și de dincolo. Numai ducând-o la desăvârșire, Dumnezeu împlinește planul creației lumii și al mântuirii și îndumnezeirii ei în Hristos, după ce, prin ajutorul dat de El s-a împlinit în forma actuală a ei tot ce se putea împlini pe pământ, pentru a face transparente în ea rațiunile ei divine, ne spune Pr. Dr. Santi Cosmin, în lucrarea Eshatologia creștină în lumina cărților de cult ortodox. De aceea, Dumnezeu se face prezent în viața noastră prin nesfârșita Lui putere, pentru ca și noi să putem atinge viața în El, dincolo de moarte. Acesta este scopul, ținta oricărui creștin, la care, așa cum ne spune religia creștină, nu vom ajunge decât prin realitatea morții trupești, care în creștinism este văzută ca un moment al dialogului între om și Dumnezeu.
Complexitatea acestui fenomen eshatologic a condus la mai multe interpretări, asupra cărora voi insista în continuare, alături de alte aspecte de ordin fenomenologic, al eshatologiei în general, și al celei religioase, în mod special. Să vedem, așadar, ce prevede și ce trebuie reținut de la aceste teorii eshatologic cu privire la presupusul sfârșit al lumii. Sintetizând opiniile acestor exegeți ai sfârșitului, am putea desprinde următoarele particularități eshatologice:
1. Sfârșitul nu este o distrugere prin foc a Pământului. Acest adevăr biblic este legitimat biblic prin Psalmul (103:5), unde psalmistul ne spune că “Cel ce a întemeiat pământul pe temeinicia lui, în veacul veacului nu se va abate”. Acest verset, precum și altele, ne dau asigurarea că Dumnezeu nu va distruge niciodată planeta Pământ și nici nu va permite ca aceasta să fie distrusă, ci “pământul va rămâne în veac” (vezi în acest sens Isaia, cap. 45).
2. Sfârșitul nu este un eveniment întâmplător, neprogramat. Dimpotrivă, Biblia dezvăluie că sfârșitul este un eveniment programat. Într-un asemenea context, lipsit de arbitrariu, Dumnezeu a fixat momentul producerii lui, nefiind cunoscut de nimeni (vezi Marcu 13:32). 54
3. Ca atare, sfârșitul - eshatonul nu va fi cauzat de oameni, ca urmare a unui conflict militar nuclear și nici pe cale naturală sau ca urmare a lovirii unui asteroid, ci așa cum ne spun autorii textului biblic, mai mult sau mai puțin explicit, reprezintă încă o taină, nefiind cunoscut timpul când va avea loc, după cum necunoscut ne este nouă nici data sau chiar timpul când va reveni Hristos pe pământ, cunoscute fiind doar semnele care avertizează asupra acestui moment pregătitor pentru acest sfârșit. Evident, se pune întrebarea legitimă: ce anume va declanșa sfârșitul? La această întrebare retorică, un posibil și probabil răspuns îl găsim în cartea Apocalipsa - Revelația, scrisă în spirit profetic de Sfântul Ioan Teologul (19:11-21). Cel mai relevant scenariu pentru acest sfârșit iminent, profețit atât de Iisus Hristos, cât și de unii dintre apostoli, în mod deosebit de Sfântul Apostol Pavel, ni se pare cel descris de acesta în Epistola a doua trimisă lui Timotei, prin cuvintele: “Și pe aceasta s'o știi, că' n vremile din urmă - timpul sfârșitului - sbl.n. -, veni-vor vremuri grele. Că oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de argint, lăudăroși, trufași, blasfemiatori, neascultători de părinți, nerecunoscători, pângăritori, fără inimă, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, cruzi, dușmani ai binelui, trădători, obraznici, orbiți de trufie, iubitori mai mult de plăceri decât de Dumnezeu, având înfățișarea credinței celei bune dar tăgăduindu-i puterea, cerându-i să se îndepărteze de aceștia” (2 Timotei 3:1-5).
(Va urma)
Dr. Ioan JUDE
