Discutam despre riscurile majore create de un stat întrerupt la fiecare 4 ani atunci când conducătorii locomotivei nu populează vagoanele imediat următoare cu oameni competenți, experimentați și verticali care se asigură că trenul își continuă mereu călătoria spre o destinație mai bună.
Indiferent cine vine sau pleacă din locomotivă, trenul ar fi benefic să nu se oprească niciodată, cu atât mai puțin să fie tras pe o linie moartă sau chiar tractat în spate. Avem nevoie de un tren perpetuum mobile. Asta presupune că în vagoanele 2, 3 și 4 sunt necesari specialiști care nu joacă jocuri de 4 ani, ci întocmesc și implementează planuri pe 50, 100 și 200 de ani.
Ca în orice altă organizație, și la stat, o astfel de strategie necesită 3 elemente fundamentale: criterii de admitere, criterii de avansare și o bază numeroasă de aplicanți calificați. Criteriile de admitere se referă la standarde înalte de competență, nu la relații și combinații. Criteriile de avansare se referă la rezultate concrete în proiecte finalizate și echipe conduse cu succes, nu la gratularea și loialitatea dovedită șefilor politici.
Iar cel mai dificil de realizat este ultimul element: o bază numeroasă de aplicanți calificați. Categoric că soluția este educația. Atât a funcționarilor și personalului de execuție, cât și a liderilor. Avem nevoie ca sistemul de educație să își asume misiunea și datoria de a pregăti oameni capabili pentru toate aceste meserii și poziții.
Cum? Prin educație civică, socială și politică. Prin cunoașterea și înțelegerea temeinică a istoriei, geografiei și economiei. Nu memorare de cifre sau lozinci, ci prin înțelegerea critică a deciziilor bune și rele care ne-au adus până aici. Prin antrenarea unei gândiri nuanțate, adaptive și alimentată de principii și valori care nu vor ceda la primul contact cu “Puterea”. Prin dialog și dezbateri aprinse de puncte de vedere diferite înțelegând că nimeni nu deține “Adevărul” și că orice eroare are un sâmbure de adevăr.
Statul nu se va repara de la sine, oricât ne-am lamenta noi că nu-i ce trebuie. Chiar și oamenii cu intenții bune care ajung la conducere, dacă sunt captivi unui orizont restrâns, nu vor putea duce țara mai departe. Fie că vrem sau nu, suntem tributari codului genetic, familiei, experiențelor și educației la care am avut acces.
Tocmai de aceea avem nevoie ca educația să ne elibereze orizonturile pentru a vedea dincolo de propriul interes și neajunsurile momentului. Pentru a crea noi realități, noi sisteme, noi moduri de a trăi mai bine. Pentru a construi proiecte și instituții valabile nu doar azi sau mâine, ci peste 10, 50, 100 de ani. Pentru a ne asuma procese și planuri care se îndeplinesc în câteva generații fără întrerupere.
Oamenii de stat, sau lideri puternici în orice organizație, nu se formează într-un sistem care produce majoritar analfabetism funcțional, dependență de social media și opinii bazate pe titluri de cancan. Oamenii de stat care vor fi capabili să facă toate aceste schimbări pe care ni le dorim se formează într-o școală fundamental diferită de cea din prezent.
O școală care înțelege că este imoral să cheltuiești 10-15 ani din viața copiilor obligându-i să memoreze docil informații depășite. O școală care înțelege și își asumă rolul de a crea oameni capabili, caractere puternice, minți critice și bine informate. O școală care încurajează colaborarea, lucrul în echipe interdisciplinare și încrederea în cel de lângă tine chiar și atunci când avem opinii diferite.
O astfel de școală astăzi este improbabilă. Pentru că în vagoanele 2, 3 și 4 n-a mai rămas aproape nimeni care să o construiască. La fiecare 4 ani se mai tocmesc puncte și virgule ca să fie liniște în vagoane și cam atât. Și va fi tot așa până când cineva va întrerupe decisiv această spirală descedentă. Iar dacă niciunul dintre noi n-o va întrerupe, măcar să înțelegem de unde ni se trage.
În asemenea circumstanțe să nu mai clamăm lucruri de bun simț care, în condițiile din prezent, par minuni dacă se întâmplă. Să ne mulțumim cu “cândva va fi mai bine”.
Adrian Vascu
