După trei secole de la răscoala de la Bobâlna (1437-1438), viața iobagilor din Transilvania nu s-a îmbunătățit. În 16 septembrie 1437, ca o consecință a răscoalei, s-a semnat alianța celor trei națiuni, cunoscută cu numele de “Unio Trium Naționum”, în dauna dreptului strămoșesc românesc. Până atunci țăranii iobagi aveau dreptul la strămutare liberă. După această lege românii erau considerați în Transilvania ca națiune ,,tolerată” și iobagul legat de glia stăpânului. Acest statut s-a menținut până la desființarea iobăgiei, în timpul împăratului Iosif al II-lea, când, în 22 august 1785, “odioasa denumire de iobag a fost înlocuită cu cea de colon” și supușii săi aveau dreptul să se mute de la un nobil la altul, să numai fie siliți să facă servicii la curțile nobililor.
Prin Pacea de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) principatul românesc al Transilvaniei, aflat sub suzeranitatea Porții, va trece sub stăpânirea Habsburgilor. Noul stat i-a lăsat pe supușii români majoritari la cheremul nobilimii maghiare, minoritară. În speranța recunoașterii unor drepturi politice, o parte a clerului și a fruntașilor români vor semna, în 7 octombrie 1698, actul Unirii religioase cu Biserica Romei.
În secolul al XVIII-lea păturile sociale au rămas ca în Evul Mediu. Peste pământuri, ape, păduri și alte bunuri erau stăpâni nobilii (grofii) unguri, iar țăranii români erau iobagii lor. Ion Rusu Abrudeanu, în lucrarea ,,Moții, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăți”, descrie starea jalnică a iobagilor: ,,Țăranii erau supuși la arbitrul și justiția domnului de pământ, prinși în jug ca animalele, pedepsiți cu câte 50 până la 100 bastoane, scoși de pe moșii, aruncați în lanțuri. Starea deplorabilă a țăranilor din Transilvania a dus la ,,erumperea nefericitei catastrofe” din anul 1784, pe vremea când domnea ,,nemuritorul împărat Iosif al II-lea”, iubit de români, considerat cel mai mare binefăcător al neamului românesc. În mentalitatea țărănească era ideea că împăratul aprobă și sprijină răscoala.
Gh. Barițiu, în ,,Scurta descriere a revoluțiunei lui Horia și Cloșca din 1784”, redactată, cum spune el, ,,după autorii: Bar[onul] Bruckenthal, gubernatoriul Transilvaniei pre acel timp; Teleki Domokos, A Hora támadás tõrténete <Istoria răscoalei lui Horea>; Szilagyi Ferencz, A Hora világ Erdélyben,Pesta, 1871<Ardealul în timpul lui Horea>; Tezaurul de monumente adunate de Papiu Ilarian etc”, această răscoală s-a însemnat în istorie cu numele: ,,Lumea lui Horea, sau revoluțiunea lui Horea”. Tot de aici aflăm că, ,,erumperea revoluțiunei lui Horea în Transilvania s-a întâmplat în anul 1784, în acel timp domnia ,,nemuritoriu împărat” Iosif al II-lea, cel care, fiind ,,pătruns de idei înalte”, voia a face reforme adânci în imperiul său. Castele privilegiate au devenit inamicii acestor reforme ale împăratului. De trei ori a vizitat împăratul Transilvania (1773,1780, 1783), fiind considerat de români judecătorul suprem, de ultimă instanță. În anul 1783 împăratul a dorit să vadă și soarta supușilor săi. Ocazie cu care românii au alergat din toate părțile la împăratul și domnitorul lor, ,,îl încărcară cu plânsori amare asupra soartei lor, jeluindu-să ,,ca unui adevărat părinte” - 19.000 de suplici, între care una era în versuri: ,,Milostive Împărate/ Socotește cu dreptate/ 4 zile robotim/ Iar a 5-a pescuim/ A 6-a la vânătoare/ a 7-a e sărbătoare/ Socotește împărate/De mai e cu dreptate /Să plătim biruri și date”. O baladă populară descrie și ea birurile pe care iobagii trebuiau să le plătească domnilor (Melania Forosigan, Ospățul trădării, în ,,Dacoromania”, Alba Iulia): ,,Fiți săteni pe pace/ Nimic nu vom face/ Noi avem cu domnii/ Care-s ca demonii/ Ca demonii făcuți/ Din dracu p[r]ăsiți .../ Vara iau căpșuni / Și porci de-ăia buni,/ Iau și zeciulială / Din cinci oi, o mială, / Din zece vaci bune / Una tot rămâne/ Iar din zece capre / Brânza-a patra parte/Din zece gâște grase/Una lor pe masă/ Găini dacă ai / Lor încă le dai/ Iar din puii lor/ Duci și domnilor/ Când sunt zile mari/ Le duci ouă tari/ Ouă de mâncat/ Și-n laboș de spart/ Iau și oi miturci/ Alune și nuci/ Broaște-n făurar/ Și raci în brumar/ Iau ei și cenușe/ Trei măsuri de ușe/ Porționi de-l bun/ Să facă săpun/ Iar lucrul lor/ E al românilor. /Românii le ară,/ Le duc lemn-n casă/ Românii le grapă/ Românii le sapă/ Românii le cosesc/ Românii-mblătesc./ Lucrul iar îl gată/ Fără nici o plată”.
Gh.Barițiu în articolul său, spune că: ,,Erumperea” revoluției” a avut două cauze: ,,îndepărtate” și ,,mai de aproape”.
Cauzele mai îndepărtate sunt: asuprirea feudală, exploatarea țăranului iobag, care nu era decât un sclav, fără drepturi politice și civile. Nu mai puțin de 232 de grofi exploatau țăranii români din Transilvania, după legi draconice ca ,,Tripartitul lui Verbõczi'(1514) și ,,Aprobatele și Compilatele (sec XVII), prin care națiunea română era numai tolerată. Barițiu spune că: Francisc Szilágyi a fost mai iubitor de adevăr, care, în ,,A Hora világ Erdélyben,Pesta,1871”, mărturisește că aristocrația și legislația ei a fost peste măsură barbară și crudă, regula lor era, Tirania! Apoi, dacă tirania exista, spune istoricul maghiar, și dacă gubernul nu voia sau nu putea a o înfrâna, consecința absolută trebuia să fie disperațiunea și dreptul de apărare înăscut în om: ,,Chiar cânele tău domnesc, dacă-l bați crunt, în crunta sa durere te mușcă și pe tine și încă uneori cu dinți de câne turbat”
Cauzele ,,mai de aproape” a fost: ,,Faimoasa Conscripțiune militară din anul 1784. Imperialii aveau nevoie în permanență de foarte mulți soldați, imperiul fiind implicați în războaie nesfârșite (războiul de 7 ani, războiul austro-ruso-turc, războaiele napoleoniene etc.). S-a răspândit ca un fulger vestea că monarhul Iosif al II-lea a emis, în 31 ianuarie 1784, un decret privind înscrierea voluntară a satelor în regimentele grănicerești, prin care s-a hotărât că toți care se fac grăniceri scapă de iobăgie, primesc pământ și sunt oameni liberi.
Barițiu spune: ,,că Horea a viețuit pentru această idee, și pentru ea a căzut victimă. Conducătorii răscoalei țăranilor au fost: Horea din Albac, și Ioan Cloșca din Cărpeniș și George Crișan. Cei trei s-au întâlnit în satul Ponor, în locul numit “Valea Turcului”, acolo au decis ca ,,răscoala să o extindă preste toată țara”.
Prin patenta gubernială Nr. 10753, din 18 noiembrie 1784, semnată de guvernatorul Samuel Bruckethal, se cerea oprirea răzmeriței: ,,de știre să face, cum că fieștecine, care acești feli de oameni ce umblă în rândul acestui feliu de înșelăciune, și dezmântare, ce sânt prea tare oprite, îi va prinde, și prinși îi va duce, și îi va da la cea mai de aproape Tablă”, unde vor fi interogați, și care vor fi găsiți vinovați ,,fără de nicio nădejde, a fi dobândi viață în țapă să va trage”. Iar cei care se vor întoarce cu credință către împărat, și îi va trăda pe ,,amăgitori”, vor primi o ,,frumoasă răsplătire în treizeci de florinți ungurești pentru fieștece față ca aceasta deschilinită fără de nice o îndoială va dobândi”.
Este adevărat că la aprinderea ,,Scânteii răscoalei”, a contribuit mult Conscripțiunea militară, dar dorința de libertate a unui popor subjugat, mocnea sub jar de secole.
În ziua de 27 decembrie 1784, doi țărani pe nume Ștefan Trifu și Onuțiu Mătieș, s-au oferit să fie călăuză celor șapte țărani români din Albac, la locul numit ,,Gura-Rezei” din Munții Apuseni. Numele celor care au fost amicii lui Horea, care ,,și-au vândut sângele propriu pe bani de aur”, sunt: George Nicula, Ioan Mătieș, doi feciori a lui Andrei Iacob și Dumitru Neag, și încă un frate a lui Ioan Mătieș, toți erau în slujba împărăției, gornici de pădure <păzitori, pândari>, numai George Nicula, vărul lui Horea, nu era.
Cea mai cumplită acuză care li s-a adus celor trei a fost că planul lor ar fi fost ,,a extermina cu totul pe națiunea maghiară”, dar tocmai aceasta n-a putut fi probată cu nimic la proces.
Georgie Crișan, în 5 februarie 1785, a fost scos înaintea comisiei de anchetă, iar în 13 faur s-a sinucis ,,sugrumându-să cu curelele opincilor sale. În 20 februarie s-a continuat ancheta celor doi, dar amândoi au perseverat negând orice vină. Comisarii au înșirat câte și mai câte crime, spunându-i că tot va fi condamnat, la care el a răspuns: ,,Eu și până acum v-am vorbit, ca și cum aș vorbi înaintea lui Dumnezeu. Eu n-am luat niciuna parte la tulburări”. La fel a răspuns și Cloșca. N-au mărturisit ei, dar au mărturisit alții în contra lor, 28 de inși au spus una alta împotriva lor. Din acele dispozițiuni ,,culese și combinate de colea până colea, se formulase sentințele de moarte asupra lor, pentru că: Cineva trebuia să se crucifiga!”.
Pentru a îndepărta temerile grofilor maghiari, judecătorul a pus în aplicare o idee: ca Horia și Cloșca să fie scoși din prinsoare, legați bine, apoi excortați de patrulele militare să fie preumblați prin mai multe comune de pe șesul Mureșului, ca așa văzându-i românii să creadă: ,,Acea preumblare tragică s-a întâmplat în 5 faur”, când românii l-au văzut pe Horia și Cloșca ferecați. În 24 februarie 1785, ,,Comisiunea își fini lucrarea”, iar la două zile, adecă, sâmbătă, în 26 faur, s-au publicat sentințele de moarte asupra lui Nicolae Ursu, alias Horea și asupra lui Ioanu Cloșca. Sentințele au fost scrise și citite în limba germană, care pe atunci era introdusă ca limbă a statului.
Sentința de moarte dată lui Horea și Cloșca a fost: ,,Să li să frângă cu roata toate membrele corpului, începând de jos în sus, întâi lui Cloșca și apoi lui Horia”. Ziua hotărâtă pentru execuție a fost 27 februarie 1785, când s-a ordonat comunelor românești din patru comitate să trimită oameni la Alba Iulia la “locul Pierzarilor”, ca să asiste la ,,scena finală a tragediei”. În acea zi, Horea și Cloșca au fost tăiați cu Roata de vii, în piața Alba Iuliei, de către călăul (hoherul) ungur, când peste 6000 de oameni români, aduși cu sila, au fost obligați să vadă cum arată o moarte prin tortură”.
,,Roata de la Bălgrad”
De jale - povestea - S-o dus la împăratu!.
C-așa i-o fost gându și-așa i-o spus satu.
Și-o zis el acolo, mai mult pe apucate:
La Mulți ani cu pace, Slăvite-mpărate!
Io-s Horea , iobaju... venii cu o jale...
Aduc un ponosiu,Măriilor sale!
Voi spune tot rău, că rău îi mare
De n-oi spune bine , mă rog de iertare!
La noi, în Ardeal sunt cam multe păcate,
Sunt multe hoții și-puține bucate,
Românu-i iobaj, și iobaju îi câne,
Cu multe nevoi și cu drepturi puține.
Muncim noi- nu-i vorbă - muncim ca și vita,
C-așa ne-o fost nouă bagsama ursita.
Răbdăm noi ca bou... și nu ne-am fi plâns,
Dar focul din vatră de mult ni-s-a stins,
Iar pruncii, pe drumuri, de foame ne per,
Și plângem, dar ochii ne-ngheață de ger!
Și-atuncea vin Domnii...și ce le dă-n gând?
Așa, ca din glumă, - ne pușcă râzând.
Io, nu știu!... doar legea-i așa, ori îi soartea,
Că nouă blăstăm ni-i și traiu și moartea!
Și-o zis Împăratu: -Ști una, mă frate?
Un câne- că-i câne,- de-i sta și li bate
Și ziua și noaptea , în loc să-i dai pâne,
Te mușcă și fuge, c-atâta-i rămâne.
Când cupa răbdării cu lacrămi e plină
Neghiobul ce rabdă, e singur de vină!
Și-o vint Horea acasă și-o spus la tot satu
Ce vorbe-o grăit cătră el Împăratu.
O spus, și deodată, pornitus-o focu..
Pe urma lui scrum și cenușe-o fost locu!
Pornitus-o groaza, de patimi aprinsă
De ură străveche, de foame învinsă
O mare , scurmată de mii de furtuni!
Și-abia ce trecură vreo câteva luni
La Bălgrad, deodată trezitu s-o gloata.
În fața lor Domnii... și Horea... și Roata.
.................................................
-Că ce-o mai fost?Nu știu! - atâta știu și eu,
Că:roata - tot roată-i !Se -nvârte mereu! 1904
I.E.Moldovan
Vasile Eugen Moldovan este cel care a scris poezia ,,Roata de la Bălgrad”, pentru care, în 13 martie 1904, a primit 4 luni temniță și 100 coroane amendă. Poezia a fost publicată în ,,Libertatea” din Orăștie, nr.25, în 19 iunie 1904)
Elena MIHU
