Demonstrațiile, de multe ori extrem de violente, ale agricultorilor în majoritatea țărilor membre ale Uniunii Europene, culminând în aceste zile cu lupte de stradă la Bruxelles, pot fi considerate o adevărată răscoală țărănească, chiar dacă acum, în secolul XXI, țăranii se numesc fermieri.
Adevărul este că, la fel ca în secolele trecute, actuala răscoală țărănească ascunde o mare criză în regimul social-economic european. Desigur, este un cu totul alt regim politic, dar criza nu-l ocolește nici pe acesta.
Momentul istoric actual pe care îl parcurge Uniunea Europeană se caracterizează printr-o o varietate de probleme cu care se confruntă diferitele ramuri și sectoare economice, dar, înainte de toate, indică un moment special din istoria relației dintre agricultură și sistemul economic în ansamblul său. Fermierii nemulțumiți au ieșit în stradă
în întreaga Uniune Europeană. Printre plângerile lor, agricultorii denunță criza costului vieții, taxele pe combustibil, reglementările de mediu, birocrația, concurența neloială și acordurile de liber schimb.
Puterea forțelor concurențiale destabilizează organizarea profesiei de fermier și intră în conflict deschis cu imperativul ecologic formulat de Comisia Europeană.
De la Tratatul de la Roma, organizarea pieței produselor agricole a fost unul dintre cei doi piloni ai integrării europene.
Politica agricolă comună (PAC), care a intrat în vigoare în 1962, are trei obiective principale: construirea unei piețe europene, sprijinirea veniturilor agricole și promovarea dezvoltării rurale.
Modelul are ca scop garantarea securității alimentare și intenționează să modernizeze agricultura familială. De la acel act fondator, PAC a fost renegociată constant în timpul crizelor succesive de integrare europeană și ca răspuns la schimbările din mediul internațional.
Procesul de modernizare a fost atât de reușit încât în anii 1980 a dus la supraproducție. Prin urmare, prețurile garantate sunt reduse și sunt introduse cote pentru grâu și lapte, dar, în schimb, ajutorul pentru dezvoltare rurală se adaugă celui de-al doilea pilon al PAC. Astfel, în anii 1990, a existat o deconectare între producție și valoarea ajutorului acordat fermierilor.
Începând cu anul 2000, planificarea bugetară a fost realizată în vederea pregătirii aderării noilor state membre. Respectarea Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) implică atât o decuplare a ajutorului de producție, cât și o reducere treptată a restituirilor la export. Se vorbește chiar despre liberalizarea completă a prețurilor cerealelor. Ajutorul acordat agricultorilor este condiționat de adoptarea unor bune practici, inclusiv a unor practici de mediu.
Aceste tendințe fac parte din ecologizarea PAC pe parcursul anilor 2010, cu accent pe luarea în considerare a schimbărilor climatice, a agroecologiei și a agriculturii ecologice în contextul moderării bugetului PAC. Cu alte cuvinte, o multiplicare a cerințelor și standardelor fără o creștere a cheltuielilor.
Acesta este unul dintre izvoarele actualei răscoale țărănești.
În 2021 s-a decis o schimbare majoră, și anume o renaționalizare a politicii agricole: inițiativa aparține acum guvernelor țărilor membre care trebuie să propună “planuri strategice naționale”, ceea ce le conferă un grad destul de mare de autonomie.
Desigur, sunt formulate standarde comune, dar ele devin în esență orientative. Rezultatul este o eterogenitate între culturile naționale, care subminează buna funcționare a piețelor agricole.
Acesta este un al doilea declanșator al crizei deschise care vine în prima lună de aplicare a acestui nou curs PAC.
Al treilea declanșator este o combinație de factori structurali și ciclici.
Intensitatea mobilizării țărănești se datorează sinergiei unei serii de evoluții nefavorabile.
În primul rând, pe o perioadă lungă de timp, cheltuielile alimentare la nivel european au continuat să scadă ca proporție din venituri. În deceniul curent, creșterea ponderii cheltuielilor utilitare (locuințe, gaze, electricitate, telecomunicații, impozite etc.) a făcut ca cheltuielile legate de agricultură să fie variabile în sensul ajustării.
În al doilea rând, ieșirea din Covid-19 și invazia Ucrainei au destabilizat lanțurile valorice internaționale și au provocat penurii, ducând la o creștere bruscă a prețurilor resurselor naturale, a prețurilor agricole și a energiei. Agricultorii beneficiază de acest lucru înainte ca creșterea prețului factorilor lor de producție să le reducă veniturile. Gospodăriile, pe de altă parte, se îndreaptă către cele mai ieftine produse, în detrimentul agriculturii ecologice, de exemplu.
Întrucât prețurile sunt stabilite în mod liber pe piețele agricole, acestea sunt din ce în ce mai sensibile la concurență, nu numai pe plan internațional, prin proliferarea acordurilor de liber schimb, ci și în cadrul Uniunii Europene, datorită gradului mai mare de libertate acordat autorităților naționale. Ca urmare, costurile de producție cresc și nu pot fi reflectate în prețurile de vânzare. O scădere accentuată a venitului pe cap de locuitor al agricultorilor amenință însăși existența unei mari părți a fermelor familiale, care sunt în declin din cauza unei concentrări ridicate a producției.
De ce această diversitate a problemelor ridicate de către fermierii protestatari, care se reflectă în lunga listă de cereri?
Pur și simplu, deoarece este în joc supraviețuirea unui număr mare de ferme și transmiterea lor către o nouă generație.
Prof. univ. dr. MIRCEA COȘEA
