Întoarcerea celuilalt obraz a fost deseori înțeleasă ca un soi de apologie a indulgenței sau a pasivității resemnate. Dar Cel care s-a rugat pentru iertarea unora care “nu știau ce fac”, pe alții i-a condamnat ferm, fără echivoc: “pui de năpârci”, “morminte văruite”. Cuvintele aspre ale Mântuitorului ținteau cu predilecție către cei care îl aveau “de tată pe Diavolul”, indiferent dacă erau considerați “șerpi”, “nebuni” sau “orbi”.
Acesta este un exemplu pentru ceea ce numim “claritate morală”. Să nu uităm că Cel care a întors celălalt obraz s-a împotrivit Răului ca nimeni altul, până la moarte. De fapt, Iisus nu a întors niciodată spatele fărădelegii, ci a confruntat Răul întruchipând sensul cel mai profund al Legii.
De mai bine de doi ani, Putin a organizat în Ucraina, pentru frații săi de credință, cel mai detestabil abator al secolului XXI, în care sunt malaxate deopotrivă trupurile ucrainenilor și ale rușilor, justificând organizarea crimei în masă în numele unor cauze înalte legate de suveranitatea și securitatea Rusiei. Dar cel care inventează temeiuri morale pentru eradicarea aproapelui deschide poarta prin care intră Răul în lume.
De la începutul războiului din Ucraina și până în prezent, aproximativ 500 de edificii religioase au fost distruse, conform unui bilanț realizat de World Council of Churches. Sub înaltul patronaj al lui Putin și cu larga complicitate a Patriarhului Kiril, “Sfânta Rusie” a transformat naționalismul religios într-o teologie morbidă, topind crucea din altarul bisericii și steaua roșie din vremea URSS în aceeași magmă ideologică.
Regimul de la Kremlin a investit resurse semnificative pentru a justifica distrugerea suveranității și a independenței statului ucrainean prin tot soiul de fente propagandistice, menite să mobilizeze societatea rusă în favoarea “operațiunii speciale” sau să provoace și să mențină confuzia morală în rândul publicului din statele membre NATO. Claritatea morală, în acest război informațional, reprezintă capacitatea de a proiecta o lumină limpede asupra ideologiei criminale a Kremlinului.
Aș putea descrie mai bine această claritate morală făcând o analogie cu “Arestarea lui Hristos” (Caravaggio, 1602), care descrie scena în care Iuda Îl sărută pe Hristos și-L identifică pentru cei trei soldați romani veniți să-L aresteze. Pe o pânză întunecată cromatic, densitatea jocului de lumini și umbre construiește o narațiune încărcată de dramatism, în care planul apropiat al imaginii este dominat de gesturile personajelor și expresii faciale. Cel de-al șaptelea personaj, tânărul din partea dreaptă, care ține în mână un felinar de hârtie, se pare că este un autoportret al lui Caravaggio. Lumina pe care o ridică deasupra celor șapte personaje joacă un rol secundar, dar creează niște puncte suplimentare de focalizare a atenției și ilustrează modul în care a creat, prin arta sa, poate chiar pentru sine, o înțelegere superioară a scenei care maximizează prezența celor două figuri: Hristos și Iuda, ucenicul vânzător.
(Foto: The Taking of Christ (Caravaggio, 1602); sursa: Wikipedia.)
Prof. univ. dr. LEONARD AZAMFIREI
