"Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea!
Canta-voi si voi lauda slava Ta.� (Psalmul 56, 10)
Descopar pe zi ce trece ca suntem niste oameni
tristi, locuiti cu o constanta uimitoare de tot felul de
intristari, mahniri sau dezamagiri. Imi vine sa spun ca
existam noi si tristetile noastre. In rest, se pare ca nu
e mare lucru de remarcat. Concomitent, am devenit
din ce in ce mai mult povestitori volubili ai propriilor
tristeti, fara speranta unui happy end. Imi veti spune
ca rostirea tristetii e terapeutica. De acord. Dar si
speranta si increderea in ceva sau Cineva mai presus
de tristete poate avea valente tamaduitoare, ba chiar
asigurandu-ne protectia de o eventuala cronicizare
a tristetii. Una peste alta, suntem deja consumatori
versati de tristeti, cu brevete in regula, desi stim foarte
bine ca ne-ar conveni mai mult sa ne eliberam de ele,
plasandu-ne sub zodia bucuriei. Nu pot aprecia ce
intelege fiecare prin bucurie, dar din felul in care ne
manifestam constat ca ne impodobim cu bucurii
ieftine, artificializate, majoritatea neatingand sesibil
sufletul, nefiind altceva decat tristeti cosmetizate sau
evadari esuate din imperiul intristarilor cotidiene. Asa
se face ca ne instalam luminite si beculete pe strazi,
de sarbatori, crezand ca astfel vom risipi intunericul
tristetilor din suflet, ca buna dispozitie sau smulgerea
unui zambet sunt suficiente ca sa ne consideram
fericiti. In plus, defilam pompos prin "templele
consumismului� (cititi: hipermarketuri) cu convingerea
ca ospatandu-ne bine putem sa ne intalnim cu
un fel de bucurie, chiar si efemera. Dar intr-un
asemenea vid de bucurii ce mai conteaza. De fapt,
am fi niste ipocriti notorii daca am accepta sau simula
ca viata imediata, de sub vremuri, e o inlantuire de
bucurii, cu toate ca exista si astfel de stradanii
fericitoare, utopice ce-i drept, concretizate in special
prin stoarcerea la maximum a disponibilului material.
Totul e, in esenta, o mare amagire. Cu cat posedam
mai mult bunuri sau fiinte cu atat suntem mai tristi si
neimpliniti. Asta pentru ca posesiunea iti limiteaza
iubirea, iar o iubire limitata devine repede plictisitoare
si implicit generatoare de tristete. Aici e bine de stiut
ca iubirea autentica n-are margini, provoaca
deschiderea fiintei spre cel iubit pentru a se darui si
a primi la randu-i daruirea celuilalt, nu sufoca posesiv,
nu genereaza idolatrii. Si, totusi, de ce atata tristete?
Mai intai pentru ca traim din jocul orgoliilor, trufiilor
sau vanitatilor proprii, puse serios la treaba, cu acrivie
inimaginabila. Aproape am ajuns sa respiram
duhoarea mandriei cu seninatatea ca ne ozonam. In
plus, ingamfatul, de cele mai multe ori semidoct, calca
tantos pentru a deveni vizibil, sfideaza pe toti cei care
nu-i lingusesc orgoliul, terfeleste grobian sensibilitati
umane. Asta doar pentru a se crede fericit si fugar
din mreaja tristetilor. "Bucuria� lui ieftina sta in
micimea de caracter pe care o afiseaza cu
convingerea ca-i un principial. In fond, totul e prostie
generatoare de tristete, iar din economia prostiei face
parte, ce-i drept, si faptul de a te crede destept si
multumirea de sine a prostilor. Salvarea s-ar putea
intrezari odata cu aparitia unui anumit grad de
suspiciune in privinta prostiei proprii. Abia atunci ar
conta hotarator si cuvintele Scripturii: "Dumnezeu
celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da
har...Smeriti-va inaintea Domnului si El va va inalta�
(Epistola lui Iacov 4, 6 si 10). Asadar, tristetea din
orgolii poate fi spulberata cu bucuria din smerenie.
Cand iti cunosti locul si masura pe care a asezat-o
Dumnezeu in tine nu mai ai nevoie de acrobatiile
scenice care sa te evidentieze, ci savurezi din plin
bucuria a fi tu insuti, iti savurezi autenticitatea.
Apoi, e multa tristete in noi si in jurul nostru, pentru
ca e putina iubire jertfelnica si putin interes de a
face bine celor de langa noi. Intr-un veac in care
iubareti si iubarete de tot soiul peroreaza simpatic
despre eros ca singura forma de iubire care merita
incercata, divinizand un instinct, ce mai poti spune
despre iubirea jertfelnica ca singura veritabila ? Risti
sa rosesti inainte sa exprimi ceva, iar daca totusi o
faci musti din ridicol, esti etichetat drept anacronic,
conservatorist si numai bun de ignorat. Or, ceea ce
se uita prea usor este faptul ca o iubire care se
consuma si te consuma e doar placere si nimic mai
mult, iar placerea sfarseste in tristete, alimentata
generos si de caracterul pasager al placerii. De aceea,
a confunda iubirea cu placerea e tot una cu a
confunda marfa cu ambalajul. Insa iubirea jertfelnica
rupe ceva din tine de dragul celuilalt, fara ca prin
aceasta sa te epuizezi fiintial, ci, dimpotriva,
confirmandu-te ca faptura umana, mai presus de
instinctual si implicit animalitate. E un fel de
diseminare si rasadire a ta in ceilalti pentru a ridica
constiinte prabusite sau a celebra bucuria de a fi
impreuna. Or, nimic nu te poate bucura mai mult decat
sa dai ceea ce esti. O vreme dai din ceea ce ai, dar
vine timpul cand ti se cere sa dai ceea ce esti. Vorba
lui Noica: "Stari de spirit, asta trebuie dat altora; nu
continuturi, nu sfaturi, nu invataturi.� (C. Noica, Jurnal
filozofic, 1944). Iar dupa Scripturi, pastrand acelasi
idiom si inpiratia divina aferenta, citim: "In aceasta
am cunoscut iubirea: ca El (n.n Hristos-Dumnezeu)
Si-a pus sufletul Sau pentru noi, si noi datori suntem
sa ne punem sufletele pentru frati.� (I Ioan 3, 16)
Evident ca exista tristeti frivole, usuratice, marunte,
pline de ridicol, cum sunt mai toate cele ce se
cuibaresc in noi. Dar exista o singura tristete
grandioasa, care, paradoxal, insenineaza omul si-i
confera demnitate. Aceasta evidentiaza pierderea
legaturii cu Dumnezeu: "Caci intristarea cea dupa
Dumnezeu aduce pocainta spre mantuire, fara parere
de rau; iar intristarea lumii aduce moarte.� (II Corinteni
7, 10)
Prin urmare, fiti tristi cand Dumnezeu nu mai are loc
in viata voastra, in rest, orice intristare ne face vinovati
de lipsa unei maturitati spirituale.
Pr. OVIDIU BARSAN,
Parohia Ortodoxa "Sfintii Arhangheli Mihail
si Gavriil� Sancraiu de Mures
