Primul pas l-a făcut Viktor Orban, premierul ungar, în postură de cățeluș supus, atunci când, fuga-fuguța, a luat-o spre Moscova să închine Ungaria ursului siberian și stelei rubinii a Kremlinului. țarul Putin, dat prin toate unsorile machiaverlâcurilor, KGB-ist cu vechi state, i-a întors vizita personal, venind chiar el în Ungaria, în loc să-l trimită la Budapesta pe premierul Rusiei. Dovedind, cu prisosință, spusele lui Churchill, conform adevărului că în politică nu există sentimente, ci doar interese, Vladimir Putin a jucat tocmai cartea interesului amintit, într-un fel dându-i o palmă răsunătoare premierului ungar. O vizită, din interes, la Budapesta, care, acesta-i adevărul, numai bine și laude nu aduc Ungariei, mai ales în contextul european actual. Încântat, după vizita oficială de la Budapesta, Putin declara: „Toate problemele puse pe masă de prietenii unguri au fost rezolvate!", dând de înțeles că țările mici doar alături de Rusia pot avea viitor.
Premierul Viktor Orban invocă, la rândul lui, „problema energetică", furnizarea gazului rusesc la „un preț rezonabil". Adept al „deschiderii către Est", Viktor Orban nu-i de acord cu sancțiunile impuse Rusiei, din cauza amestecului acestuia în războiul din Ucraina, cultivând „relații esențiale" cu aceasta, mai ales după ce Moscova a promis Ungariei acel credit de 16 miliarde de euro! O clară victorie a Rusiei, a lui Putin, invitat într-o țară membră a Uniunii Europene și a NATO, în timp ce Rusia sprijină războiul din estul Ucrainei! O evidentă înfrângere a Ungariei! Conform celor prezentate de Eva Galambos, corespondenta „Adevărului", vizita lui Vladimir Putin la Budapesta este și o clară „sfidare a istoriei Ungariei". „Putin - scria ea - a pus un picior în pragul Europei, Ungaria fiind singura țară care l-a primit în această perioadă, în ideea de a dovedi fostelor mici state comuniste puterea lui actuală".
O mare dezamăgire, pentru ungurul de rând. Și o jignire, în același timp. Dar și o gafă din partea lui Putin, care a depus o coroană de flori nu la monumentul ostașilor care au murit pentru eliberarea Budapestei, în cel de Al Doilea Război Mondial, după un asediu, de trei luni, capitala ungară fiind apărată de trupele germane, horthyste și nylasiste, ci la monumentul celor care și-au pierdut viața în timpul revoltei antisovietice din anul 1956, înnăbușită în sânge de tancurile și trupele sovietice. Deopotrivă, prin vizita lui Putin la Budapesta, umilit a fost și Kievul, președintele rus susținând, cinic, printr-un apel, ca „militarilor ucraineni, încercuiți în patria lor, să li se permită să depună armele și să se retragă". O jignire din partea țarului Putin, care, sfidător, cum este, propune și „o autonomie extinsă" pentru rusofonii de la Donețk și Lugansk, unde, zice el, „trupele ucrainene pierd în fața minerilor și a tractoriștilor!". O sfidare! O mișelie! E cât se poate de evident că „războiul hibrid" pe care Rusia îl duce în Ucraina, imediat după anexarea Crimeii, se face cu mâna politică a Kremlinului!
E regretabil că Viktor Orban și liderii politici unguri se fac că nu știu cine-i Putin, ce gânduri ascunse are el. Obsesia lui Putin este puterea. O spun chiar cei din jurul lui. Pentru el, sfidarea Occidentului și a liderilor lui este mereu pe o ordine de zi personală. Da, într-adevăr, cum spunea fostul premier rus, Mihail Kasianov, „Putin nu este Stalin!". Dar a moștenit, de la acesta, enorma lui sete de putere. „țarul roșu" este un pragmatic, dornic de popularitate, de 15 ani la cârma Rusiei. Ofițer KGB, nu suportă o scamă pe haină, nici praful. Pedant, îi place supa, clătitele, blinî, colecționează ceasuri scumpe. Valoarea ceasurilor lui se ridică la peste 500.000 de euro. Cu toate acestea, nu-i punctual din cale-afară. Arogant, ca toți țarii și liderii URSS aflați la putere. Conform ziarelor „Le Nouvel Observateur" și „Bild", sfidător s-a comportat Putin până și cu cancelarul german Angela Merkel. Averea lui enormă, deși salariul lui este de doar 145.000 de euro/anual, este o enigmă plină de mister, depășind 40 de miliarde de dolari, având proprietăți imobiliare, la dispoziție 23 de palate, reședințe, vile, întregi complexe, 10 imobile la Marea Neagră, un luxos complex la Moscova, iaht! N-o duce rău, deloc, țarul! Pentru că Rusia sprijină conflictul armat dintre separatiștii proruși și armata ucraineană, pentru unii lideri ai unor grupări armate, din ministerul rusesc al Apărării (Anatoli Antonov, ministru adjunct, și Arkadi Bahin, prim-adjunct), UE a aplicat noi sancțiuni. Numai că țarului nu-i pasă!
Ciudat este, oarecum, și contextul european și mondial în care se derulează această nenorocire căzută pe capul ucrainenilor. Ezitările NATO, ale UE, mai ales ale Germaniei și Franței, surprind neplăcut, motiv pentru care unii oficiali germani cer cancelarului Angela Merkel mai mult decât acele sancțiuni ineficiente, pentru rezolvarea conflictului ucrainean. „Refuzul german, la solicitarea Washingtonului, de a sprijini forțele loiale Guvernului de la Kiev, atâta timp cât Rusia urmărește „schimbarea fundamentală a arhitecturii securității pe continentul european", produce derută și nedumeriri. Ceea ce-l făcea pe ministrul german al Apărării - Ursula von der Leyen - să considere că „este nevoie de o nouă strategie, conform căreia armata germană se va concentra, în viitor, nu doar pe misiuni din zone îndepărtate, precum Afganistanul, ci va fi mult mai implicată în întărirea apărării NATO".
Ajunși în acest punct, câteva întrebări se impun. Germania și Franța, cele două țări, care au participat, în anul 2014, iar mai zilele trecute la Minsk, pentru a găsi soluții pentru încetarea focului în războiul din Ucraina (până acum soldat cu peste 5.000 de morți!), oare s-au consultat cu celelalte 25 de țări din Uniunea Europeană? Nu cumva se consideră ele „buricul UE" și al Europei? Nu cumva toleranța și concesiile lor față de Moscova s-ar explica și prin cele 30 de miliarde și, respectiv, 50 de miliarde de euro pe care Rusia le datorează Franței și Germaniei? S-ar putea! Mai poate fi, oare, invocat doar acel „mult zgomot pentru nimic" sub vizibilul duh al blândeții?
România se află cu focul la graniță! Pe plan mondial mereu asistăm la noi provocări. Terorismul face ravagii! Pacea și securitatea sunt puse la grea încercare pe noi teatre de război, cum este și conflictul civil din Ucraina, creându-se o vulnerabilitate sporită. Dovezile sunt Ucraina, Siria, Irak, Afganistan, Gaza. Se știe, Crimeea a fost furată și anexată de Federația Rusă. În apropierea graniței noastre sunt flăcările îngrijorărilor. Se duc, din păcate, negocieri de nimeni luate în seamă, fără a fi analizate și respectate de părțile aflate în conflict. Este vorba despre o fragilă stabilitate! În calculele Moscovei, țările foste comuniste sunt grupate astfel: Polonia, țările Baltice, România - într-o grupă, Ungaria, Bulgaria, Cehia, Slovacia - în alta. Rusia nu suportă Ucraina ca posibil viitor stat vecin în NATO și UE. Nici Moldova! Asta-i deranjează pe ruși. Nu vor să aibă dușmanul în coastă!? Putin și ai lui vor o viitoare Rusie ca putere mondială. Context în care escaladarea conflictului ucrainean este premeditată.
Îngrijorătoare, pentru România, este și situația din Republica Moldova. Și acolo rușii și-au vârât nasul, iar mai zilele trecute au mai pus un picior acolo, prin comuniștii lui Voronin, care au sprijinit formarea Guvernului Chiril Gaburici, candidat de compromis, după eșuarea tentativei de învestire în Parlament a Guvernului Leancă, propus de liber-democrați, un apropiat al lui Voronin, nașul de cununie al lui Eduard Bănăruc, implicat într-un dosar de corupție. Absolvent al Universității Slavone din Chișinău, cu predarea în limba rusă, Facultatea Economică, specialitatea management, suspectat că și-ar fi cumpărat o diplomă de studii superioare, rând pe rând, șofer, agent de vânzări, director general la companii internaționale, cu afaceri de zeci și sute de milioane de dolari în Azerbaijan, tot prin filiera Voronin, implicat în evenimentele din aprilie 2009, de la Chișinău, a ajuns premier. A ajuns prim-ministru din cauza gâlcevii între PLDM, PDM și PL, care nu au căzut de acord, deși cele trei partide făceau, împreună, minimul de voturi necesar unei investiri: 51! Ca de obicei, în războiul româno-român, au pierdut tot românii!
Mai zilele trecute, cineva, un sfătos analist politic, filosofa: „ Cu bune, cu rele, viața merge înainte și trece!". Trece, da, numai că este mare păcat să treacă oricum. L-am întreba dacă el își dă seama ce se urmărește în această zonă geopolitică, în care se află România?! Chiar să nu-și dea el seama că Moscova urmărește, cât se poate de clar, o izolare a României? Că, în planurile strategice ale Rusiei, se vrea realizarea axei: Moscova-Budapesta-Belgrad? Că unele țări membre ale Uniunii Europene și ale NATO dau dovadă de ipocrizie?
Și, fără să vrem, din nou ne întoarcem la Budapesta, la rândurile de început ale acestui editorial. Ungaria, din nou, dă dovadă de fățărnicie. Așa cum, de-a lungul istoriei, liderii unguri au mai făcut-o, mai ales după hulitul, de ei, Tratat de Pace de la Trianon, din 4 iunie 1920, disprețuindu-și și dezamăgindu-și cetățenii târâți, fără voia lor, în ipostaze istorice cât se poate de neplăcute. Ungaria a trecut printr-o ciudată metamorfoză cameleonică, în timp. Monarhiștii ultranaționaliști de mai ieri au devenit, peste noapte, revoluționari, recunoscând statele nou formate sau în curs de formare, în 1918, după încheierea Primului Război Mondial. Foștii antantofili, la 16 noiembrie 1918, transformă Ungaria în republică, așa că adepții Coroanei Sfântului Ștefan devin și ei „republicani" înfocați, printr-o schimbare a imaginii, prin „albire" și mistificare. Guvernul Ungariei se orientează spre Rusia bolșevică, considerându-l pe Bela Kun, trimis de Lenin, „omul providențial". Cine era Bela Kun? Un evreu ungur, un comunist din județul Sălaj, la Moscova fiind în anturajul lui Lenin. Ia puterea la Budapesta, iar peste noapte „republicanii" și „antantofilii" devin bolșevici roșii! Iar peste ani - fasciști, sub Horthy Miklos! La 21 martie 1919 se naște Republica Sovietică Ungară, cunoscuta Republică a Sfaturilor. În spate cu sprijinul Uniunii Sovietice, Ungaria bolșevică a lui Bela Kun „contestă eliberarea teritoriilor românesc și slovac", unirea lor cu țara - mamă, pornind, cu gând rău, la reînglobarea lor, prin cucerire, în Ungaria. Totul, pe baza unei înțelegeri secrete cu Lenin, care prevedea „granița comună, a Ungariei cu URSS, a celor două state sovietice, pe Carpați." Pe baza acestei înțelegeri, în noaptea de 15/16 aprilie 1919, bolșevicii unguri pătrund în România, forțând Tisa, înaintând spre Văile Someșului și Crișului Repede. „În dimineața zilei de 16 aprilie, Armata Română a trecut la contraofensivă pe un front de 200 de kilometri lungime. În doar patru zile, la 20 aprilie 1919, Armata Română a atins aliniamentul Oradea-Carei-Satu-Mare, alungând armata roșie ungară peste Tisa, restabilind frontiera, în conformitate cu decizia de la Alba Iulia și cu hotărârile viitoare ale Tratatului de Pace de la Trianon. La 20 iulie are loc o nouă ofensivă a bolșevicilor unguri, la est de Tisa. Oprind ofensiva ungară, Armata Română trece la contraofensivă, la 30 iulie trecând la urmărirea bandelor roșii chiar pe teritoriul Ungariei. „Guvernul roșu" cade la 31 iulie 1919, Bela Kun fuge la Viena, Armata Română ocupă, în seara de 3 august, Budapesta, în aclamațiile populației capitalei ungare, făcând o călduroasă primire trupelor române. Armata Română a fost obligată, la jumătatea lunii noiembrie 1919, predând puterea lui Horthy Miklos, să părăsească Ungaria. Începe un război mediatic antiromânesc, din partea propagandei ungare. Calomnii peste calomnii! S-a uitat, prea repede, că Ungaria era un stat agresor, că, pe timpul ocupării ei, populația Budapestei a fost hrănită de Armata României, la ordinul generalului Gheorghe Mărdărescu, că ostașii români împărțeau mâncarea cu copiii, femeile și bătrânii înfometați ai capitalei ungare. Din păcate, liderii unguri nu aveau în cap decât „trăsnetul" pentru ei, numit Tratatul de Pace de la Trianon, din 4 iunie 1920, când, în Parlamentul de la Budapesta, au răsunat vocile revoltei: „Ném, ném, sóha!" („Nu, nu, niciodată!").
Bătălia frontierelor continuă și după Tratatul de la Trianon, dovedindu-se că acea conferință de pace n-a fost, deloc, generoasă cu România învingătoare, căreia i s-a atribuit un teritoriu mai mic decât acela la care avea dreptul, conform principiului etnicității, decretat de Wilson. România s-a ales cu o frontieră impusă și nedreaptă. Din păcate, unii unguri nostalgici visează, și azi, Ungaria Mare. Visul unei alte Ungarii Mari este o iluzie! În pofida unei realități și a unor acte internaționale, mărturii veșnice ale adevărului istoric, unii lideri, precum și Viktor Orban, cred că tot ce zboară se mănâncă și dau pasărea din mână pe cea de pe gard, cu urechea la arginții Iudei. Uitând că, așa cum istoria a dovedit, socotelile de acasă (de la Budapesta) nu se potrivesc cu cele din târg (Europa), în cazul lor se confirmă înțeleptele spuse: „Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești!".
