Luni, 11 mai 2015, la Teatrul Național din Târgu-Mureș a fost sărbătorită, prin vers și cântec, Limba Română! Pe scenă s-a aflat Tudor Gheorghe, chitara sa și pagini de aur din poezia română cultă și populară, pagini răsfoite, „citite" cu excepțional fior muzical, așa cum numai T.G. știe să îmbrace versul în cele mai frumoase veșminte muzicale!
Fie că urcă în scenă doar domnia sa, însoțit de chitară sau de cobză, fie însoțit de orchestre simfonice, coruri, tarafuri, copii, voci bisericești, de strană, Tudor Gheorghe este omul, de fapt, instituția de cultură artă și educație, care adună în zilele noastre mulțimi de români de toate vârstele.
De această dată, T.G. a venit la Târgu-Mureș, în inima Ardealului, cu spectacolul „Lecția". Lecția de (iubire de) limba română, de cultură, de tradiții, de valori autentice, arme cu care putem învinge întunericul ignoranței, al globalizării, al pierderii identității, spre a ne recăpăta mândria, demnitatea, respectul de sine, ca oameni și ca țară!
A fost o lecție de simțire frumoasă, românească, așa cum, de aproape o jumătate de veac, este oricare spectacol marca Tudor Gheorghe!
Sunt lecții deloc plicticoase, rutiniere! Publicul de toate vârstele este dornic să „repete" mereu cu „Domnu' Trandafir"- T.G., această lecție! De la Carei la Babadag, de la Chișinău la Timișoara și oriunde în această lume unde sunt români care nu și-au uitat limba, cultura, obârșia.
Să recunoaștem, T.G. este un... dascăl de înaltă vocație cultural-artistică-educativă, o conștiință trează a neamului său! Un „profesor" cu știința managementului... emoțional , care face „orele" atractive!
Știu cât este de iubit TG între granițele țării și dincolo de ele, știu că face săli pline oriunde, și la Buenos Aires, și la București (Sala Palatului, 5000 de spectatori) și la Reghin, știu cu cât drag a venit întotdeauna la Târgu-Mureș Tudor Gheorghe, dar nu știu, nu pot să-mi explic de ce au „chiulit", absentat (nemotivat) târgumureșenii de la „Lecție". Totuși, unde - au fost românii care...n-au fost la spectacol? Pentru că, să recunoaștem (cu tristețe, cu dezamăgire), n-au fost ocupate toate cele 600 de locuri. E drept, nu cantitatea contează, ci calitatea, ori, în acest context, publicul prezent în sală a fost la înălțime. Totuși...!
Publicul prezent a avut ce învăța-recapitula (mulți tineri, alături de noi, cei mai puțin tineri) despre poezia română, de la Dosoftei (contemporan cu Shakespeare, cum sublinia T.G.) la Marin Sorescu, Grigore Vieru, Adrian Păunescu, despre poezia populară, despre folclorul autentic, despre tradiții, despre valori adevărate, despre salvarea prin Cultură, despre rostirea, gândirea, trăirea în limba română!
Minunată poezia craioveanului Mihai Duțescu, „Limba Română", făcută cântec de T.G. și cântată printre primele în spectacol! Iată prima strofă: Timp care curge, timp ce purcede/În urmă-ne multe n-or să rămână/Dar niciodată nu se va pierde/Doamna frumoasă, limba română.
Ar fi multe de spus despre „ce a vrut să spună autorul" spectacolului, dar, vorba lui T.G., chiar în spectacolul de-aseară, „dacă povestești poezia, îi piere farmecul"!
N-am să povestesc aici, pe larg... poezia sub semnul căreia s-a întâmplat spectacolul de aseară, 11 mai 2015. Spectacolele lui T.G. nu sunt de povestit! Sunt de văzut, sunt de trăit!
Reiau mai jos fragmente dintr-un articol mai vechi, „Alternativa Tudor Gheorghe", apărut în „FlAP" și în „Cuvântul liber" (cu considerații valabile și azi), pe marginea demersului cultural-artistic-educativ, demers de care T.G. se învrednicește de aproape o jumătate de secol: Un tânăr consideră prezența lui Tudor Gheorghe la Vama Veche, una excepțională. I se opune un coleg: mie nu mi-a plăcut pentru că a venit cu lăutari; nu-i stă bine lui T.G. alături de lăutari, că tot maneliști sunt și ăia! Să fi cântat și el, poezie cultă (...)I-aș fi spus tânărului că, totuși, marea poezie română cultă, (re)adusă aproape de mințile și sufletele noastre prin inspirația și forța creatoare a lui Tudor Gheorghe (vezi ciclul „Anotimpurilor" poeziei române), nu a fost scrisă de autori sub un clopot de sticlă, sau într-un turn de fildeș. Ei au scris, au fost „contimporani", nu-i așa, cu bunele și relele din timpul vieții lor, cu suișurile și coborâșurile vieții , nu numai spirituale, culturale, ci și cu cele sociale, economice, cu vremuri decadente moral, ideologic, ori cu vremuri de ascendent cultural - civilizator. În poezia cultă regăsim, ce-i drept, sublimată prin expresie și sensibilitate poetică, viața propriu zisă, așa cum e ea, fie că e trăită la sate,sau la orașe, prin grădinile mai selecte ,sau, de ce nu, pe la margini de oraș, prin mahalale (...)
(...) Nu putem fi o țară de recenzenți, de critici literar-muzicali, chipurile, narcotizați de aromele tari, nobile ale poeziei române culte și prefăcându-ne ipocrit, fals-pudibond că muzica lăutărească ne pute a…țigan, a mititei și arome de vin neselecționat, sau a cuvinte deocheate (alea pe care le mai folosea, pentru expresivitate, în operele lor, un Eugen Barbu, un Mircea Eliade, un MRP, ori autorul anonim, țăranul român) cum cântă chiar T.G., „să mă joc cu țâțele, ca cu lubenițele"; în traducere actualizată și aproximativă, versurile ar suna cam așa, fără rimă și fără…sex apeal: „să mă joc cu silicoanele, ca cu roșiile de Olanda".
Cum să-i fi spus eu telectualului cu ochelari (de soare, purtați și noaptea), să mă înțeleagă că țăranul român, genialul autor anonim trebuie (re)cunoscut și respectat, deși nu este „publicat" pe măsura talentului, deși nu este membru al uniunii-dezuniunii scriitorilor, deși masa lui de lucru a fost „ogorul, muncit și-n rugăciune", pe vânt, pe ploi, pe arșiță, deși mașina lui de scris a fost puterea uriașă de a memora cu mintea și sufletul versul și cântecul, și mai ales, puterea, datoria de a le răspândi la urmași, nu în ediții copertate, broșate, cu foaie velină, ci direct (în)tipărite , prin viu grai, în mintea și sufletul urmașilor, unii dintre ei, ajunși la oraș, unde au scris poezia, istoria literaturii române…
Mai există prin satele românești, „biblioteci" uriașe, cu „exponate" rare, de mare valoare, oferite generos (fără drepturi de autor!) celor ce le mai caută, înțelegându-le valoarea și rostul. Ei, bine, Tudor Gheorghe, cel ce ne-a (re)adus, prin muzica sa, mai aproape de suflete poezia română cultă, este una și aceeași persoană cu Tudor Gheorghe, cel care a adunat cu migală, într-o riguroasă selecție, nestemate ale creației sufletului țăranului român, dăruindu-ne seria „Petrecerilor cu taraf", aș spune eu, adevărată colecție de „Restituiri", necesare în vremuri când coordonatele satului românesc, și nu doar cele social-economice, ci, mai cu seamă, cele spirituale, „intră încet, încet, în pământ", ori se mută din matca lor, în muzee… (...) vine firesc , arcul de cerc întregitor, „Mahalaua, mon amour".
Ei, bine, da, și prin mahalalele de altădată (azi, ele s-au mutat în „locații" centrale, dar fără farmecul de altădată) lumea, oamenii cântau, mai iubeau, mai trăiau, culmea, săraci de-avere, dar, risipitori de frumos, de fior artistic, de simțire.
Cu muzica mahalalelor s-au delectat la un chef, la o petrecere, chiar intelectualii scorțoși, plictisiți, poate, de înălțimile sihastre, aseptice ale turnurilor de fildeș, ademeniți de viața ca atare, poate în căutare de nou fior poetic, acolo unde realitatea vieții este nefardată, acolo unde viața coboară din metafore, figuri de stil, prin case, ori pe străduțe slab iluminate și „pavate" cu noroi.
Ei, bine, da, există frumos, există bine, există adevăr, fior de cântec și poezie, nu doar între coperți aurite, ci și prin grădini de vară, mai de centru, mai de mahala, cu „muzicanți care au cântat și la radio, de două ori până acum". Chiar dacă tenul acestor muzicanți se asociază ușor cu culoarea viorii, care plânge, sprijinită sub bărbie, în dreptul inimii, „biciuită" de arcuș!...
