Doamne, ce mulţi sunt vrăjmaşii mei! Ce mulţime se scoală împotriva mea! Cât de mulţi zic despre mine: „Dar Tu, Doamne, Tu eşti scutul meu, Tu eşti slava mea şi Îmi înalţi capul! Eu strig cu glasul meu câtre Domnul şi El îmi răspunde din muntele Lui cel Sfânt".
„Aceasta-i viaţa mea, datorită scumpei mele mame", spune locotenent-colonel Ovidiu Croitoru. S-a născut la data de 17 iulie 1934, la Chetag, pe Valea Sălardului, la 20 kilometri de localitatea Lunca Bradului, în munte, din părinţii Gavril şi Elena. Mai are doi fraţi. Tatăl, Gavril, n-a vrut să aibă al treilea copil, pe mine. Mama, fiind o femeie cu frica lui Dumnezeu, s-a urcat pe un vagonet pe linia îngustă forestieră, ajungând la medicul din comuna Lunca Bradului. Nu a vrut să mă piardă, în loc să facă ceva rău, mi-a cumpărat hăinuţe. Când v-a veni vremea să vin pe lume, să aibă cu ce să mă îmbrace. Tatăl, Gavril, era brigadier silvic. După o perioadă de doi ani, a fost mutat în localitatea Bistra-Mureşului, pentru al sluji pe moşierul Koss. Aici am locuit împreună cu familia, într-o cabană, la 8 km de localitate, timp de 14 ani. În anul 1940, la vârsta de 6 ani pe care o aveam, când Ardealul de Nord a fost desprins de patria mamă, la ordinul lui Hitler, Horthy şi Mussolini. Învăţământul în limba română şi şcolile s-au desfiinţat. Din şase clase, ni s-a repartizat o singură clasă, cu o singură învăţătoare, la Bistra-Mureşului, sat românesc, sat de munte. Conducătorul Horthy Miklos a trimis în acest sat 250 de familii din Ungaria, care fabricau barăci destinate lagărului de concentrare Auschwitz. Unii dintre aceştia au spart uşa şi ferestrele singurei clase româneşti. Învăţătoarea a fost nevoită să fugă şi a trecut graniţa, prin comuna Vidrasău, iar noi am rămas fără şcoală. Am fost nevoit să învăţ în limba maghiară.
Viaţa de la munte nu era uşoară, era vitregă. Tata, în timpul liber, mă lua cu el pe munte, pentru a verifica capcanele de prindere a jderilor, blana lor fiind foarte scumpă. Seara, la întoarcere, când mai aveam vreo patru kilometri până acasă, trecând pe lângă o cabană silvică, ne-a întâmpinat o haită formată din vreo 20 de lupi, care urlau de răsuna pădurea. Cu greu, ne-am adăpostit în cabană. Divinitatea ne-a ajutat de am găsit o găleată, în care am făcut foc, iar flacăra a făcut ca lupii să se îndepărteze de noi, astfel încât am scăpat cu viaţă.
Am învăţat limba maghiară până în anul 1945. Ardealul a fost eliberat de către Armata Română, apoi am intrat din nou în normalitate, iar eu am terminat clasa a 7-a, în localitatea Deda, mergând 9 km dus şi 9 km întors. Rămânând singur, iarna mă trezeam la ora 5, luam felinarul şi cel mai bun prieten al omului, câinele, cu lanţ cu tot, şi mergeam prin pădure. La ieşire, lăsam felinarul şi câinele la o familie până mă întorceam de la şcoală. Iernile erau grele în acea zonă. Într-o noapte a nins foarte mult, zăpada era mare, trecea mai sus de genunchi. În faţa mea a apărut un lup, eram singur, lupul s-a apropiat la 3 metri de mine, era cu gura căscată şi arunca zăpada cu picioarele din spate. M-am speriat tare, am vrut să rup o creangă, dar nu am putut. Rugându-mă din tot sufletul la cel care m-a creat, am luat-o la fugă. Lupul, după mine. Am sărit un gard de spini, de vreo 3 metri, iar un cetăţean scotea oile, cu o poală de fân, şi a strigat: „Lupul, mă! Săriţi, ajutaţi băiatul!", la aceste strigăte lupul încetând urmărirea. După două ore, am ajuns totuşi la şcoală, cu traista în spate, dar speriat.
După terminarea clasei a 7-a, m-am înscris şi eu în Târgu-Mureş, la o şcoală pentru orfani de război: Şcoala Metalurgică şi Energie Electrică".
Locotenent-colonelul Ovidiu Croitoru avea talent la desen, datorită acestui fapt fiind ales desenatorul tehnic al şcolii. Era mândru, directorul şcolii Zetes Alexandru îl aprecia. Fiind un băiat cinstit, silitor, copil de munte, cunoscând privaţiunile naturii din acel loc, învăţat cu greutăţile şi pericolele vieţii, din acea perioadă, a fost selecţionat pentru şcoala de ofiţeri.
Examenul l-a luat cu nota 10. Şcoala a absolvit-o în 1956 şi a fost avansat la gradul de locotenent. Ca şi cadru militar al Armatei Române, şi-a îndeplinit cu cinste obligaţia de apărător al patriei: bărbat de munte, puternic, român patriot, sânge de ardelean. Locotenent-colonelul Ovidiu Croitoru a fost decorat cu ordine ale preşedintelui României din acea vreme, cu medalii, de către Ministerul Apărării.
Domnule locotenent-colonel, vă doresc multă sănătate, ştiu că aveţi nevoie, linişte sufletească, lângă cei dragi şi apropiaţi!
