MEDITAŢIA DUMNEZEIASCĂ este uşa prin care sufletul va intra în viaţa lucrătoare. Toată osteneala trebuie să fie îndreptată spre a medita neîncetat la Dumnezeu şi pentru a umbla în prezenţa Lui. Dumnezeu este pretutindeni şi îndată ce găseşte o inimă ce nu i se împotriveşte, intră în ea şi o veseleşte. Şi ea se bucură şi lipindu-se de El, nu mai vrea să se despartă.
La Dumnezeu toţi suntem egali. Atitudinea noastră faţă de Dumnezeu trebuie să fie lipirea de El, cu căinţă şi inimă curată. Acolo unde este Dumnezeu şi adevărul Lui, totul trebuie să fie strălucitor, să bată clar la ochi şi să le insufle tuturor cu glas tare: Iată ce este dumnezeiesc. Prin urmare a fi cu Dumnezeu trebuie să fie regula vieţii sufletului nostru.
Dumnezeu este pretutindeni! El este Părintele mângâierii. Şi de vreme ce El este pretutindeni, pretutindeni mângâierea este gata de partea Lui. Ea este pentru cei ce primesc, nu pentru Cel ce dăruieşte. E adevărat, ca să o primim, tot de la El trebuie să învăţăm.
Dumnezeu este peste tot şi vede tot şi nicio îndreptare a minţii către El nu poate rămâne neobservată. Precum inima tinde către El, aşa şi El tinde către inimă, indiferent cui aparţine această inimă... Dumnezeu vede tot, şi ochii Lui sunt mai strălucitori ca soarele.
Dumnezeu a binevoit să pecetluiască în noi imaginea Sa, creându-ne după chipul Său. Datori suntem deci, să ne purtăm cu grijă, cu frică şi cutremur - dar nu numai aşa, ci în unire cu nădejde în mila Atotmilostivului Dumnezeu.
Toţi trebuie să ţinem minte legea iubirii după care Domnul măsoară destinele noastre pe pământ. Aici toate sunt de la Domnul, de la cele mai mici până la cele mai mari, şi acesta este mijlocul în lucrarea pentru viaţa viitoare. Uneori în viaţă simţim o sete pe care nu ne-o putem potoli, înafară de Domnul şi prin Domnul. El însuşi coboară ca ploaia, în duhul care însetează de El şi, unindu-se cu El, îl şi adapă, îl şi încălzeşte, îl şi trăieşte, îl şi îndrumă, îl şi întăreşte.
EXISTĂ DUMNEZEU! El este Cârmuitorul lumii şi Cârmuitorul fiecărei persoane, mai ales a persoanelor care-I slujesc Lui. Orice îi trimite El omului este spre mântuire. Aprindeţi-vă credinţa aceasta şi cu nădejde însufleţiţi-vă spre răbdare. Adică cum ar spune părintele Ilie Cleopa: „Răbdare, răbdare, răbdare" şi „Să vă mânânce raiul!".
Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815-1891), s-a născut în regiunea Kirov din Rusia. A fost episcop de Tambov şi Vladimir. A fost înmormântat în Catedrala Kazan, din Sankt Petesburg. După numele de mirean s-a chemat Gheorghe Vasilievici Govorov. A studiat la Şcoala Teologică din oraşul Livna, apoi la Seminarul teologic din oraşul Orlov, iar mai apoi la Academia Teologică din Kiev. A îmbrăţişat viaţa monahală înaintea terminării studiilor teologice. A avut ca părinte spiritual, duhovnic, pe Cuviosul Partenie de la care i-a rămas pentru totdeauna o „zicere": „Voi călugărilor învăţaţi, care vă asumaţi diverse reguli, nu uitaţi că un singur lucru este cel mai de trebuinţă între toate: Să te rogi, să te rogi neîncetat în mintea şi inima ta către Dumnezeu".
A fost director, profesor şi inspector al mai multor şcoli teologice, arhimandrit şi rector al Seminarului Teologic din Olonets, iar mai apoi preot slujitor în Ambasada Rusiei după care a fost rector la Academia Teologică. În anul 1859 a fost hirotonit episcop al Tambovului, perioadă când înfiinţează o Şcoală pentru fete. A lăsat după moartea sa o moştenire duhovnicească şi culturală foarte bogată. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă în anul 1903 şi este pomenit la data de 10 ianuarie (naşterea după trup, 6 ianuarie (moartea) şi 16 iunie (aducerea cinstitelor sale moaşte).
Autor de citate:
„NU raţiunea este potrivnică credinţei, ci inima destrăbălată".
„Domnul dăruieşte harul, dar El vrea ca omul să Îl caute şi să dorească a-L primi, închinându-se cu toate ale sale lui Dumnezeu".
„MÂNTUIREA CELUI CE DUCE VIAŢĂ DE FAMILIE STĂ ÎN VIRTUŢILE DE FAMILIST".
„1001 CUGETĂRI"
